Sari la conținut

Pisică sălbatică europeană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Felis silvestris)
Pisică sălbatică europeană
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]
CITES Appendix II (CITES)[1]
Clasificare științifică
Domeniu: Eukaryota
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Ordin: Carnivora
Subordin: Feliformia
Familie: Felidae
Subfamilie: Felinae
Gen: Felis
Specie: F. silvestris
Nume binomial
Felis silvestris
(Schreber, 1777)[2]
Răspândirea pisicii sălbatice europene[1]
Modifică text Consultați documentația formatului

Pisica sălbatică europeană[3][4][5] (Felis silvestris) este o specie de pisică sălbatică mică nativă din Europa continentală, Scoția, Turcia și Caucaz. Populează păduri din Peninsula Iberică, Italia și Europa Centrală și de Est până în Caucaz. Blana îi este maronie până la cenușie cu dungi pe frunte și pe laterale și are o coadă stufoasă cu un vârf negru. Atinge o lungime a capului plus cea a trunchiului de până la 65 cm cu o coadă lungă de 34,5 cm și cântărește până la 7,5 kg.

În Franța și Italia, pisica sălbatică europeană este predominant nocturnă, dar este activă și pe durata zilei când nu este perturbată de activități umane. Vânează în primul rând mamifere mici precum lagomorfe și rozătoare, dar și păsări care trăiesc la nivelul solului.

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Pisică sălbatică europeană într-o grădină zoologică din Děčín, Republica Cehă

Felis (catus) silvestris era denumirea științifică propusă în 1778 de Johann von Schreber⁠(en)[traduceți] atunci când acesta a descris o pisică sălbatică pe baza unor texte de la începutul secolului al XVII-lea și dinainte.[2] În secolul al XIX-lea și al XX-lea au fost descrise mai multe specimene tipuri de pisică sălbatică și propuse ca subspecii, incluzând:

Din 2017, două subspecii sunt recunoscute drept taxoni valizi⁠(en)[traduceți]::[11]

  • F. s. silvestris în Europa continentală, Scoția și Sicilia
  • F. s. caucasica în Turcia și Caucaz.

Specimenele zoologice⁠(en)[traduceți] de pisici care își au originea pe insule mediteraneene⁠(en)[traduceți] nu sunt considerate native, ci introduse, incluzând:[12][13][14]

Filogenie[modificare | modificare sursă]

Analizarea filogenetică a ADN-ului nuclear⁠(en)[traduceți] din mostre de țesut de la toate speciile de felide a dezvăluit faptul că radiația evolutivă⁠(en)[traduceți] a familiei Felidae a început în Asia în perioada Miocenului acum în jur de 14,45 până la 8,38 milioane de ani.[18][19] Analizarea ADN-ului mitocondrial al tuturor speciilor de felide indică o radiație de acum circa 16,76 până la 6,46 milioane de ani.[20]

Pisica sălbatică europeană face parte dintr-o descendență⁠(en)[traduceți] evolutivă despre care se estimează pe baza analizării ADN-ului său nuclear că s-a despărțit genetic⁠(en)[traduceți] de strămoșul comun⁠(en)[traduceți] al speciilor din genul Felis acum vreo 1,62 până la 0,59 milioane de ani.[19][21] Analizarea ADN-ului său mitocondrial indică o despărțire genetică de Felis de acum vreo 4,14 până la 0,02 milioane de ani.[20] Ambele modele se pun de acord asupra faptului că pisica de junglă (Felis chaus) a fost prima specie din genul Felis care s-a despărțit, urmată de pisica cu picioare negre (F. nigripes), pisica de deșert (F. margarita), pisica sălbatică africană (F. lybica) și apoi pisica sălbatică europeană.[19][20]

Rămășițele fosile de pisici sălbatice mici găsite în Europa indică că pisica sălbatică europeană probabil s-a tras din from Felis lunensis⁠(en)[traduceți] în Villafranchian⁠(en)[traduceți] acum mai mult de 1 milion de ani, o tranziție care a fost finalizată de interglaciațiunea Holstein acum în jur de 340.000 până la 325.000 de ani.[10]

Relațiile filogenetice ale pisicii sălbatice europene după cum derivă prin analizarea
ADN-ului nuclear:[19][21][20]
Felis

Pisică domestică (F. catus)

Pisică sălbatică europeană

Pisică sălbatică africană

F. bieti

Pisică de deșert

Pisică cu picioare negre

Pisică de junglă

ADN-ului mitocondrial:[14]
Felis 
Pisică sălbatică africană 

Pisică domestică

Pisică sălbatică din Orientul Apropiat

F. l. ornata

F. l. cafra

Pisică sălbatică europeană

F. bieti

Pisică de deșert

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Craniu al unei pisici sălbatice europene

Blana pisicii sălbatice europene variază în culoare de la maronie până la cenușie cu peri de contur mai palizi. Are cinci dungi pe frunte, care se destramă în pete mici. O dungă întunecată în spatele umerilor se extinde într-o dungă spinală ce trece până la baza cozii. Pe laterale are dungi întunecate neregulate, care se destramă pe picioarele posterioare, astfel formând un model cu pete neregulate. Coada îi este stufoasă cu două până la trei inele negre, transversale, și rotunjită la vârful negru.[22]

Partea de sus a capului și fruntea poartă patru benzi întunecate bine-dezvoltate care se împart în pete mici. Două dungi scurte și înguste sunt de obicei prezente în regiunea umerilor, în fața benzii dorsale. Unii indivizi au câteva pete deschise la culoare pe partea din față a gâtului, între picioarele anterioare sau în regiunea inghinală. Suprafața dorsală a gâtului și capului sunt de aceeași culoare ca cea a trunchiului, dar este de cenușiu mai deschis în jurul ochilor, buzelor, obrajilor și bărbiei. Este vizibilă o nuanță ușoară de ocru pe părțile inferioare ale flancurilor.[23]

O bandă dorsală neagră și îngustă începe pe umeri și trece de-a lungul spatelui în sus până la baza cozii. La unele animale, blana de vară este de culoarea cenușii. Modelele de pe cap și gât sunt la fel de bine-dezvoltate ca cele de pe coadă, însă modelele de pe flancuri sunt aproape imperceptibile. Perii de contur măsoară 7 cm, perii de vârf 5,5–6 cm, iar părul lânos 11–14 cm. Măsurătorile corespunzătoare vara sunt 5–6,7 cm, 4,5–6 cm și 5,3 cm.[23]

Masculi mari din Spania ating 65 cm în lungime, cu o coadă lungă de 34,5 cm, și cântăresc până la 7,5 kg. Au de asemenea un model de dungi mai puțin difuz, dinți proporțional mai mari și se hrănesc mai des cu iepuri de vizuină decât pisicile sălbatice la nord de Duero-Ebru, care sunt mai dependente de rozătoare mici.[24]

Pisica sălbatică europeană este în medie mai mare și mai robustă decât pisica domestică, are blană mai lungă și o coadă stufoasă mai scurtă și care nu se îngustează dinspre bază. Are blană dungată și o bandă dorsală întunecată.[25] Masculii au în medie o greutate de 5 kg până la 8 kg, iar femelele de 3,5 kg. Greutatea lor fluctuează sezonier la până la 2,5 kg.[26]

Pisicile sălbatice europene au rânduri de măsele proporțional mai scurte cu dinți mai mici, dar un bot mai lat decât pisicile sălbatice africane.[27] Din moment ce pisicile sălbatice europene și pisicile domestice se încrucișează în mod oportunist, este dificilă distingerea corectă a pisicilor sălbatice de hibrizii dungați numai pe baza caracteristicilor morfologice.[28]

Răspândire și habitat[modificare | modificare sursă]

Pisică sălbatică europeană într-un parc de animale sălbatice din Germania

Pisica sălbatică europeană trăiește în principal în păduri de foioase și mixte. Evită zonele și așezările cultivate intensiv.[29] Cea mai nordică populație trăiește în nordul și estul Scoției.[30] A dispărut la nivel local⁠(en)[traduceți] din Anglia și Țara Galilor.[1]

Există două populații deconectate în Franța. Cea din Ardeni din nord-estul țării se extinde până în Luxemburg, Germania și Belgia. Cealaltă din sudul Franței se poate să fie conectată prin intermediul Pirineilor de populații din Spania și Portugalia.[31]

În Țările de Jos au fost înregistrate pisici sălbatice europene în 1999 lângă Nijmegen și în 2004 în Brabantul de Nord; acești indivizi posibil s-au dispersat⁠(en)[traduceți] din Germania.[32] În Germania, Rinul este o barieră majoră între populația din munții Eifel și Hunsrück la vest de fluviu și populațiile la est de fluviu, unde o autostradă cu șase benzi împiedică dispersarea.[33]

În Elveția, pisicile sălbatice europene sunt prezente în Munții Jura.[34] Trei populații fragmentate din Italia cuprind una în partea centrală și sudică a țării, una în Alpii estici care se poate să fie conectată de populații din Slovenia și Croația. Populația siciliană este singura populație insulară mediteraneeană care nu a fost introdusă.[35]

Populația din Munții Carpați polonezi se extinde până în Slovacia de nord și Ucraina de vest.[36][37]

Comportament și ecologie[modificare | modificare sursă]

În Franța și Italia, pisica sălbatică europeană este activă în principal noaptea; în locurile neperturbate, este activă și ziua.[38][39]

În Sicilia a fost fotografiat un individ în 2009 și din nou în 2018 la aproximativ aceeași locație. Avea probabil cel puțin 10 ani la vremea refotografierii.[40]

Vânare și dietă[modificare | modificare sursă]

În Europa de Vest, pisica sălbatică se hrănește cu hamsteri, șobolani cenușii, pârși, șobolani de apă⁠(en)[traduceți], șoareci arvicolini⁠(en)[traduceți] și șoareci de pădure⁠(en)[traduceți]. Din când în când, vânează și carnivore mici precum jderi, dihorul european, hermina și nevăstuica mică (Mustela nivalis), precum și iezi de cerb roșu (Cervus elaphus), căprioară europeană (Capreolus capreolus) și capră neagră (Rupicapra rupicapra). În Carpați, pisica sălbatică se hrănește în principal cu șoarece gulerat⁠(en)[traduceți] (Apodemus flavicollis), șoarece roșu de câmpie⁠(en)[traduceți] (Clethrionomys rutilus), șoarece de Tatra⁠(en)[traduceți] (Microtus tatricus) și ocazional și iepure de câmp (Lepus europaeus). În Transcarpatia, dieta pisici sălbatice constă din rozătoare de tip șoarece, galiforme și veverițe. În mlaștinile Nistrului vânează șoareci din genul Microtus⁠(en)[traduceți], șobolani de apă și păsări, pe când cele care trăiesc în mlaștinile Prutului ochesc în principal șobolani de apă, șobolani cenușii și bizami (Ondatra zibethicus).[23]

Printre păsările doborâte de pisicile sălbatice de Prut se numără cele din suprafamilia Sylvioidea, rața roșie, lișița europeană, crestețul pestriț și rața pestriță. În Moldova, dieta de iarnă a pisici sălbatice constă în principal din rozătoare, în timp ce vara pisica se hrănește cu păsări, pești și crustacee din suprafamilia Astacoidea⁠(en)[traduceți]. Șobolanii cenușii și șobolanii de apă, precum și bizamii și anzeriformele sunt sursele principale de hrană pentru pisicile sălbatice din delta Râului Kuban. Pisicile sălbatice din Caucazul de nord se hrănesc cu rozătoare de tip șoarece și pârși cenușii, precum și cu păsări, capre negre și căprioare tinere în ocazii rare. Despre pisicile sălbatice de pe coasta Mării Negre se presupune că se hrănesc cu păsări mici, chițcani și iepuri propriu-ziși. O dată au fost găsite la locul unei vizuini pene de codalb și craniul unui ied. În Transcaucazia, dieta pisici sălbatice constă vara din gerbili, șoareci arvicolini, păsări și reptile, iar iarna din păsări, rozătoare de tip șoarece și iepuri propriu-ziși.[23]

Pisica sălbatică scoțiană vânează în principal iepure de vizuină (Oryctolagus cuniculus), șoarece de pământ (Microtus agrestis), șoarece scurmător (Clethrionomys glareolus), șoarece de pădure⁠(en)[traduceți] (Apodemus sylvaticus) și păsări.[41]

Amenințări[modificare | modificare sursă]

În cele mai multe țări europene, pisicile sălbatice au devenit rare. Deși sunt legal protejate, încă sunt împușcate de unii oamenii care le confundă cu pisici sălbăticite⁠(en)[traduceți]. În Scottish Highlands⁠(en)[traduceți], unde se presupunea să fi rămas în sălbăticie aproximativ 400 în 2004, încrucișarea cu pisici sălbăticite este o amenințare semnificativă pentru distinctivitatea populației sălbatice.[42] Populația din Portugalia și Spania este amenințată și ea de încrucișarea cu pisici sălbăticite și pierderea de habitat.[43][44] Măsura hibridării este scăzută în Germania, Italia și Luxemburg.[45][46]

În anii 1990, cea mai estică populație din Ucraina, Republica Moldova și Caucaz era amenințată de distrugerea pădurilor de foioase, care presupunea o reducere a arealului său. Numai efective mici se găsesc în arii protejate.[47]

Eforturi de conservare[modificare | modificare sursă]

Privire de îndeaproape asupra unei pisici sălbatice europene dintr-un parc de animale sălbatice din Germania

Pisica sălbatică europeană este protejată în cele mai multe dintre țările europene ale arealului. Este listată în Anexa II a CITES, în Anexa II a Convenției de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa⁠(en)[traduceți] și în Directiva Specii și Habitate⁠(en)[traduceți] a Uniunii Europene.[1]

Germania[modificare | modificare sursă]

În 2004, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland⁠(en)[traduceți] a inițiat proiectul „Plasă de Siguranță pentru Pisica Sălbatică Europeană” („Safety Net for the European Wildcat”). Acest proiect a avut ca țel relegarea pădurilor Germaniei prin plantarea de copaci și tufișuri între zone populate de și potrivite pentru pisica sălbatică europeană și care sunt mai mari de 500 km². A dezvoltat o „Hartă de Direcționare a Pisicii Sălbatice”, o hartă ce ilustrează rețeaua de coridoare lungă de 20.000 km.[48] În 2009 a fost dezvoltat un Plan de Acțiune pentru Protejarea Pisicii Sălbatice Europene în Germania, având ca țel dublarea suprafeței populate de pisica sălbatică europeană și legarea populațiilor din cadrul Germaniei și cu țări învecinate până în 2019.[49]

Scoția[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pisică sălbatică scoțiană#Conservare.
Pisică sălbatică scoțiană la British Wildlife Centre⁠(en)[traduceți]

În 2013, Grupul de Acțiune pentru Conservarea Pisicii Sălbatice Scoțiene („Scottish Wildcat Conservation Action Group”) a dezvoltat Planul de Acțiune pentru Conservarea Pisicii Sălbatice Scoțiene („Scottish Wildcat Conservation Action Plan”). Cu acest plan, grupul a stabilit priorități naționale de acțiune și a definit responsabilități pentru agenții și priorități de finanțare pentru eforturi de conservare între 2013 și 2019. Implementarea sa este coordonată de Scottish Natural Heritage (acum NatureScot⁠(en)[traduceți]).[50] Totuși, populația a fost declarată ca ne mai fiind viabilă.[51]

În 2023 a fost aprobat de NatureScot un permis de a elibera în regiunea Munților Cairngorm⁠(en)[traduceți] pisici sălbatice crescute în captivitate în luna iunie a acestui an.[52][53] Au fost eliberate 22 de pisici la începutul lunii iunie 2023, cu 40 viitoare de așteptat să urmeze în 2024 și 2025.[54][55][56]

Anglia[modificare | modificare sursă]

Conservaționiști plănuiesc să înceapă în 2019 un program de creștere în captivitate cu țelul de a reintroduce pisici în sălbăticie până în 2022.[57][necesită actualizare]

În 2023 s-a anunțat că începând din 2024 au să fie reintroduse pisici sălbatice în Devon și Cornwall pentru prima oară în 500 de ani ca parte a unui proiect de conservare.[58]

Elveția[modificare | modificare sursă]

Populația de pisici sălbatice europene este protejată începând din 1963. După o perioadă de declin al populației, aceasta pare să crească sau să se stabilizeze încă o dată. Nu se știe dacă a fost cu adevărat sau nu în pragul extincției, dacă s-a întors din Franța sau dacă a fost reintrodusă de indivizi privați sau servicii oficiale.[59]

În secolul al XXI-lea a apărut în locații noi, precum țărmurile Lacului Neuchâtel.[60] Răspândirea și mărimea populației sale sunt evaluate utilizând capcane de păr: sunt plasați țăruși unși cu valeriană în habitate potențiale, iar perii colectați sunt sortați și analizați. Din 655 de mostre de păr, 525 au fost de la pisici, incluzând 136 de la pisici sălbatice. Pozele contribuie de asemenea la investigație, cu 716 de portrete, incluzând 268 de pisici sălbatice sau sosii ale lor.[61] Aceste rezultate evidențiază provocarea coexistenței strânse între populații de pisici sălbatice și pisici domestice și hibridarea rezultantă. Se estimează că 15 până la 20 % din pisicile de Jura sunt hibrizi.[62][63]

Franța[modificare | modificare sursă]

În Franța metropolitană, specia pisicii sălbatice obișnuia să fie răspândită la nivel larg din vremuri antice până în Evul Mediu. Totuși, populațiile sale au început să scadă pe durata acestei perioade. Cu toate că aproape a dispărut în secolul al XX-lea, a existat o revenire lentă în ani recenți.[64]

Conform datelor din 2012, prezența pisicilor sălbatice a fost confirmată în 44 departamente de-a lungul Franței metropolitane. Totuși, acestea sunt considerate rare în 9 din aceste departamente. În departamentele Vosges și Jura sunt găsite ceva mai frecvent.[64] În Franța metropolitană, conform datelor din 2012, pisicile sălbatice populează două zone distincte: regiunea nord-estică a țării și regiunea de Pirinei. Sunt în principal observate în piemonturi și pot fi găsite la altitudini de până la 1.700–1.800 de metri. Această populație se extinde mai departe către sud în Spania și Portugalia.[64]

Se crede că în departamentul Var supraviețuiește o mică populație rămasă de pisici sălbatice, în particular în Masivul Esterel. În 2022 a existat o reapariție notabilă de pisici sălbatice în Masivul Bauges (departamentul Savoie) după ce acestea au fost absente vreme de un secol.[65]

În captivitate[modificare | modificare sursă]

Pisica sălbatică europeană are reputația de a fi efectiv imposibil de crescut ca animal de companie. Naturalista Frances Pitt⁠(en)[traduceți] a scris că „era o vreme când nu am crezut asta ... optimismul meu s-a descurajat” în încercarea de a ține o pisică sălbatică pe care a numit-o Beelzebina.[66]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e Gerngross, P., Ambarli, H., Angelici, F.M., Anile, S., Campbell, R., Ferreras de Andres, P., Gil-Sanchez, J.M., Götz, M., Jerosch, S., Mengüllüoglu, D., Monterosso, P. & Zlatanova, D. „Felis silvestris”. Lista roșie a speciilor periclitate IUCN. Versiunea 3.1. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. .  Accessed on 21 April 2024.
  2. ^ a b Schreber, J.C.D. (). „Die wilde Kaze” [The wild Cat]. Die Säugthiere in Abbildungen nach der Natur mit Beschreibungen (Dritter Theil) [Mammals illustrated from nature with descriptions]. Erlangen: Expedition des Schreber'schen Säugthier – und des Esper'schen Schmetterlingswerkes. pp. 397–402. 
  3. ^ Dumitru Murariu (). Din lumea mamiferelor. Volumul II - Mamifere terestre. București: Editura Academiei Române. p. 93. ISBN 973-27-0210-9. 
  4. ^ Naumov, S. P. (). Zoologia vertebratelor. București: Editura Agro-silvică de Stat. p. 360. 
  5. ^ Feider, Z.; Grossu, Al. V.; Gyurkó, St.; Pop, V. (). Zoologia vertebratelor. București: Editura Didactică și Pedagogică. p. 729. 
  6. ^ Satunin, K. A. (). „Die Säugetiere des Talyschgebietes und der Mughansteppe” [The Mammals of the Talysh area and the Mughan steppe]. Mitteilungen des Kaukasischen Museums (2): 87–402. 
  7. ^ a b Miller, G. S. (). „Some new European Insectivora and Carnivora”. Annals and Magazine of Natural History. Seventh Series. 20 (119): 389–401. doi:10.1080/00222930709487354. 
  8. ^ Miller, G. S. (). „Felis silvestris grampia Miller”. Catalogue of the Mammals of Western Europe in the collection of the British Museum. London: British Museum (Natural History). pp. 464–465. 
  9. ^ Purroy, F. J.; Varela, J. M. (). Guía de los Mamíferos de España. Península, Baleares y Canarias. Barcelona: Lynx Edicions. 
  10. ^ a b Kurtén, B. (). „On the evolution of the European Wild Cat, Felis silvestris Schreber” (PDF). Acta Zoologica Fennica. 111: 3–34. 
  11. ^ Kitchener, A. C.; Breitenmoser-Würsten, C.; Eizirik, E.; Gentry, A.; Werdelin, L.; Wilting, A.; Yamaguchi, N.; Abramov, A. V.; Christiansen, P.; Driscoll, C.; Duckworth, J. W.; Johnson, W.; Luo, S.-J.; Meijaard, E.; O’Donoghue, P.; Sanderson, J.; Seymour, K.; Bruford, M.; Groves, C.; Hoffmann, M.; Nowell, K.; Timmons, Z.; Tobe, S. (). „A revised taxonomy of the Felidae: The final report of the Cat Classification Task Force of the IUCN Cat Specialist Group” (PDF). Cat News (Special Issue 11): 17–20. 
  12. ^ Groves, C.P. (). „Feral mammals of the Mediterranean islands: documents of early domestication”. În Clutton-Brock, J. The Walking Larder: Patterns of Domestication, Pastoralism, and Predation (ed. 2015). London and New York: Routledge. pp. 46–58. ISBN 9781317598381. 
  13. ^ Gippoliti, S.; Amori, G. (). „Ancient introductions of mammals in the Mediterranean Basin and their implications for conservation”. Mammal Review. 36 (1): 37–48. doi:10.1111/j.1365-2907.2006.00081.x. 
  14. ^ a b Driscoll, C. A.; Menotti-Raymond, M.; Roca, A. L.; Hupe, K.; Johnson, W. E.; Geffen, E.; Harley, E. H.; Delibes, M.; Pontier, D.; Kitchener, A. C.; Yamaguchi, N.; O’Brien, S. J.; Macdonald, D. W. (). „The Near Eastern Origin of Cat Domestication” (PDF). Science. 317 (5837): 519–523. Bibcode:2007Sci...317..519D. doi:10.1126/science.1139518. PMC 5612713 Accesibil gratuit. PMID 17600185. 
  15. ^ Lataste, F. (). „Étude de la Faune de Vertébrés de Barbarie (Algérie, Tunisie et Maroc)” [Studies on the vertebrate Fauna of the Barbary Coast (Algeria, Tunisia, Morocco)]. Actes de la Société Linnéenne de Bordeaux. Quatrième Série. 39: 129–296. 
  16. ^ Lavauden, L. (). „Sur le Chat sauvage de la Corse” [On the Wildcat of Corsica]. Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances de l'Académie des Sciences. 189 (7): 1023–1024. 
  17. ^ Haltenorth, T. (). „Felis silvestris cretensis nom. nov.”. Die Wildkatzen der Alten Welt: Eine Übersicht über die Gattung Felis [The wildcats of the Old World: An overview of the genus Felis]. Leipzig: Geest und Portig. pp. 29–31. 
  18. ^ Johnson, W. E.; O'Brien, S. J. (). „Phylogenetic Reconstruction of the Felidae Using 16S rRNA and NADH-5 Mitochondrial Genes”. Journal of Molecular Evolution. 44 (S1): S98–S116. Bibcode:1997JMolE..44S..98J. doi:10.1007/PL00000060. PMID 9071018. 
  19. ^ a b c d Johnson, W. E.; Eizirik, E.; Pecon-Slattery, J.; Murphy, W. J.; Antunes, A.; Teeling, E.; O'Brien, S. J. (). „The Late Miocene Radiation of Modern Felidae: A Genetic Assessment”. Science. 311 (5757): 73–77. Bibcode:2006Sci...311...73J. doi:10.1126/science.1122277. PMID 16400146. 
  20. ^ a b c d Li, G.; Davis, B. W.; Eizirik, E.; Murphy, W. J. (). „Phylogenomic evidence for ancient hybridization in the genomes of living cats (Felidae)”. Genome Research. 26 (1): 1–11. doi:10.1101/gr.186668.114. PMC 4691742 Accesibil gratuit. PMID 26518481. 
  21. ^ a b Werdelin, L.; Yamaguchi, N.; Johnson, W. E.; O'Brien, S. J. (). „Phylogeny and evolution of cats (Felidae)”. În Macdonald, D. W.; Loveridge, A. J. Biology and Conservation of Wild Felids. Oxford: Oxford University Press. pp. 59–82. ISBN 978-0-19-923445-5. 
  22. ^ Pocock, R.I. (). „Felis silvestris, Schreber”. Catalogue of the Genus Felis. London, UK: Trustees of the British Museum. pp. 29–50. 
  23. ^ a b c d Heptner, V.G.; Sludskii, A.A. () [1972]. „Wildcat Schreber, 1777”. Mlekopitajuščie Sovetskogo Soiuza. Moskva: Vysšaia Škola [Mammals of the Soviet Union] (în engleză). II, Part 2. Washington, DC: Smithsonian Institution and the National Science Foundation. pp. 398–498. Accesat în . 
  24. ^ Garcia-Perea, R. (). „Felis silvestris Schreber, 1777” (PDF). Atlas y Libro Rojo de los Mamíferos Terrestres de España. Ministerio de Agricultura, Alimentación y Medio Ambiente. Madrid, ES: Gobierno de Espagna. pp. 333–338. Arhivat din original (PDF) la . 
  25. ^ Condé, B.; Schauenberg, P. (). „Le chat sauvage – dernier félin de France” [The wildcat – last feline of France]. Éditions Font-Vive (în franceză) (8): 1–8. 
  26. ^ Condé, B.; Schauenberg, P. (). „Le poids du chat forestier d ́Europe (Felis silvestris Schreber, 1777)” [Weight of the European forest wildcat]. Revue Suisse de Zoologie (în franceză). 78: 295–315. 
  27. ^ Yamaguchi, N.; Kitchener, A.; Driscoll, C.; Nussberger, B. (). „Craniological differentiation between European wildcats (Felis silvestris silvestris), African wildcats (F. lybica) and Asian wildcats (F. ornata): Implications for their evolution and conservation” (PDF). Biological Journal of the Linnean Society. 83: 47–63. doi:10.1111/j.1095-8312.2004.00372.x Accesibil gratuit. Accesat în . 
  28. ^ Krüger, M.; Hertwig, S.T.; Jetschke, G.; Fischer, M.S. (). „Evaluation of anatomical characters and the question of hybridization with domestic cats in the wildcat population of Thuringia, Germany”. Journal of Zoological Systematics and Evolutionary Research. 47 (3): 268–282. doi:10.1111/j.1439-0469.2009.00537.x Accesibil gratuit. Accesat în . 
  29. ^ Nowell, K.; Jackson, P. (). „European wildcat, Felis silvestris, silvestris group Schreber, 1775”. Wild Cats: Status Survey and Conservation Action Plan. Gland: IUCN/SSC Cat Specialist Group. pp. 110–113. 
  30. ^ Davis, A. R.; Gray, D. (). The distribution of Scottish wildcats (Felis silvestris) in Scotland (2006–2008). Perth, Scotland: Scottish Natural Heritage. 
  31. ^ Say, L.; Devillard, S.; Leger, F.; Pontier, D.; Ruette, S. (). „Distribution and spatial genetic structure of European wildcat in France”. Animal Conservation. 15 (15): 18–27. doi:10.1111/j.1469-1795.2011.00478.x. 
  32. ^ Canters, K.; Thissen, J. B. M.; Diepenbeek, M. A. J.; Jansman, H. A. H.; Goutbeek, K. (). „The wildcat (Felis silvestris) finally recorded in the Netherlands”. Lutra. 48 (2): 67–90. 
  33. ^ Hartmann, S. A.; Steyer, K.; Kraus, R. H. S.; Segelbacher, G.; Nowak, C. (). „Potential barriers to gene flow in the endangered European wildcat (Felis silvestris)” (PDF). Conservation Genetics. 14 (2): 413–426. doi:10.1007/s10592-013-0468-9. 
  34. ^ Weber, D.; Roth, T.; Huwyler, S. (). Die aktuelle Verbreitung der Wildkatze (Felis silvestris silvestris Schreber, 1777) in der Schweiz. Ergebnisse der systematischen Erhebungen in den Jurakantonen in den Wintern 2008/09 und 2009/10. Bern: Hintermann & Weber AG, Bundesamt für Umwelt. 
  35. ^ Mattucci, F.; Oliveira, R.; Bizzarri, L.; Vercillo, F.; Anile, S.; Ragni, B.; Lapini, L.; Sforzi, A.; Alves, P. C.; Lyons, L. A.; Randi, E. (). „Genetic structure of wildcat (Felis silvestris) populations in Italy”. Ecology and Evolution. 3 (8): 2443–2458. doi:10.1002/ece3.569 Accesibil gratuit. hdl:10447/600656 Accesibil gratuit. 
  36. ^ Okarma, H.; Olszańska, A. (). „The occurrence of wildcat in the Polish Carpathian Mountains”. Acta Theriologica. 47 (4): 499–504. doi:10.1007/BF03192474. 
  37. ^ Zagorodniuk, I.; Gavrilyuk, M.; Drebet, M.; Skilsky, I.; Andrusenko, A.; Pirkhal, A. (). „Wildcat (Felis silvestris Schreber, 1777) in Ukraine: modern state of the populations and eastwards expansion of the species”. Біологічні студії. 8 (3–4): 233–254. 
  38. ^ Stahl, P. (). Le chat forestier d'Europe (Felis silvestris Schreber, 1777): Exploitation des resources et organisation spatiale [The European forest wildcat (Felis silvestris Schreber, 1777): Resource exploitation and spatial organization]. Nancy: University of Nancy. 
  39. ^ Genovesi, P.; Boitani, L. (). „Spacing patterns and activity rhythms of a wildcat (Felis silvestris) in Italy”. Seminar on the biology and conservation of the wildcat (Felis silvestris), Nancy, France, 23–25 September 1992. Environmental encounters No. 16. Strasbourg: Council of Europe. pp. 98–101. 
  40. ^ Anile, S.; Devillard, S.; Nielsen, C.K.; Valvo, M.L. (). „Record of a 10-year old European Wildcat Felis silvestris silvestris Schreber, 1777 (Mammalia: Carnivora: Felidae) from Mt. Etna, Sicily, Italy”. Journal of Threatened Taxa. 12 (2): 15272–15275. doi:10.11609/jott.5484.12.2.15272-15275 Accesibil gratuit. hdl:10447/422305 Accesibil gratuit. 
  41. ^ Hobson, K. J. (). An investigation into prey selection in the Scottish wildcat (Felis silvestris silvestris) (Doctoral dissertation). London: Department of Life Sciences, Imperial College London. CiteSeerX 10.1.1.704.4705 Accesibil gratuit. 
  42. ^ Macdonald, D. W.; Daniels, M. J.; Driscoll, C. A.; Kitchener, A. C.; Yamaguchi, N. (). The Scottish Wildcat: analyses for conservation and an action plan. Oxford, UK: The Wildlife Conservation Research Unit. 
  43. ^ Cabral, M. J.; Almeida, J.; Almeida, P. R.; Dellinger, T.; Ferrand de Almeida, N.; Oliveira, M. E.; Palmeirim, J. M.; Queiroz, A. I.; Rogado, L.; Santos-Reis, M. (). Livro Vermelho dos Vertebrados de Portugal. Lisboa: Instituto da Conservação da Natureza. 
  44. ^ Palomo, L. J.; Gisbert, J. (). Atlas de los mamíferos terrestres de España. Madrid, Spain: Dirección General de Conservación de la Naturaleza SECEM-SECEMU. 
  45. ^ Steyer, K.; Tiesmeyer, A.; Muñoz-Fuentes, V.; Nowak, C. (). „Low rates of hybridization between European wildcats and domestic cats in a human-dominated landscape”. Ecology and Evolution. 8 (4): 2290–2304. doi:10.1002/ece3.3650 Accesibil gratuit. PMC 5817136 Accesibil gratuit. PMID 29468044. 
  46. ^ Oliveira, R.; Godinho, R.; Randi, E.; Alves, P.C. (). „Hybridization versus conservation: are domestic cats threatening the genetic integrity of wildcats (Felis silvestris silvestris) in Iberian Peninsula?”. Philosophical Transactions of the Royal Society of London. Series B, Biological Sciences. 363 (1505): 2953–2961. doi:10.1098/rstb.2008.0052. PMC 2606743 Accesibil gratuit. PMID 18522917. 
  47. ^ Belousova, A.V. (). „Small Felidae of Eastern Europe, Central Asia, and the Far East: survey of the state of populations”. Lutreola. 2: 16–21. 
  48. ^ Vogel, B.; Mölich, T.; Klar, N. (). „Der Wildkatzenwegeplan – Ein strategisches Instrument des Naturschutzes” [The Wildcat Infrastructure Plan – a strategic instrument of nature conservation] (PDF). Naturschutz und Landschaftsplanung. 41 (11): 333–340. Arhivat din original (PDF) la . 
  49. ^ Birlenbach, K.; Klar, N. (). „Aktionsplan zum Schutz der Europäischen Wildkatze in Deutschland”. Naturschutz und Landschaftsplanung. 41 (11): 325–332. 
  50. ^ Scottish Wildcat Conservation Action Group (). Scottish Wildcat Conservation Action Plan. www.nature.scot. Edinburgh: Scottish Natural Heritage. Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Breitenmoser, U.; Lanz, T.; Breitenmoser-Würsten, C. (). Conservation of the wildcat (Felis silvestris) in Scotland: Review of the conservation status and assessment of conservation activities (PDF) (Raport). IUCN Cat Specialist Group. Accesat în . 
  52. ^ „Scottish wildcats to be released in Cairngorms”. BBC News. . Accesat în . 
  53. ^ „First-ever Scottish wildcat release approved”. NatureScot. . Accesat în . 
  54. ^ „Historic milestone reached as critically endangered wildcats released into the Cairngorms National Park”. NatureScot (în engleză). Accesat în . 
  55. ^ „Wildcats bred in captivity released into Cairngorms”. BBC News (în engleză). . Accesat în . 
  56. ^ „Wildcats released in Scottish Highlands in effort to prevent extinction in UK”. The Guardian. . Accesat în . 
  57. ^ Weston, Phoebe (). „Return of England's wildcats: animals to be reintroduced after being declared extinct in 19th century”. The Independent. 
  58. ^ Reporters, Telegraph (). „Wildcats to be released in England for first time in 500 years”. The Telegraph (în engleză). ISSN 0307-1235. Accesat în . 
  59. ^ „Le chat sauvage est l'Animal de l'année 2020”. Pro Natura (în franceză). Accesat în . 
  60. ^ „Le chat forestier à la reconquête de la Suisse”. 20 minutes (în franceză). . Accesat în . 
  61. ^ „Hintermann & Weber Projets”. www.hintermannweber.ch. Arhivat din original la . Accesat în . 
  62. ^ „Couleurs locales – Le chat sauvage fait son retour en Suisse – Play RTS” (în franceză). Accesat în . 
  63. ^ Nguồn gốc giống chó Dingo đông dương. „BestForPets”. vtv.vn. Accesat în . 
  64. ^ a b c Romain Sordello., Le chat forestier Felis silvestris. MNHN-SPN. Janvier 2012.
  65. ^ „Savoie. Le chat sauvage fait son retour dans le massif des Bauges, une première depuis un siècle”. Ouest-France. .
  66. ^ Bradshaw, J. (). „The Cat at the Threshold”. Cat Sense: The Feline Enigma Revealed. Penguin Books Limited. pp. 36–37. ISBN 978-0-241-96046-2. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pisică_sălbatică_europeană&oldid=16277434