Rock alternativ
| Alternative rock | |
| Origini stilistice | Punk rock, post-punk, new wave, hardcore punk |
|---|---|
| Origini culturale | Sf. anilor 1970-începutul anilor 1980 |
| Instrumente tipice | Vocal, chitară electrică, chitară bas, baterie, clape |
| Popularitate | Popularitate scazută înainte de succesul înregistrat de grunge și Britpop în anii 1990. Foarte răspandit de atunci dar și așa multi artiști rămân underground. |
| Subgenuri | |
| Britpop – College rock – Dream pop – Gothic rock – Grunge – Indie pop – Indie rock – Noise rock – Paisley Underground – Post-rock – Shoegazing – Twee pop | |
| Genuri de fuziune | |
| Alternative dance – Alternative metal – Psychobilly – Rock industrial – Madchester – Post-punk revival – Riot Grrrl | |
| Scene regionale | |
| Massachusetts – Seattle - Washington – Illinois – Maryland – Manchester | |
| Alte subiecte | |
| Formații –Lollapalooza | |
Modifică text  |
|
Rock-ul alternativ (Alternative rock; numit și muzică alternativă, alt-rock sau simplu alternative) este un gen al muzicii rock, apărut în anii 1980 și devenit pe larg popular în anii 1990. Ca gen muzical rock-ul alternativ este alcătuit din mai multe subgenuri care au luat naștere pe scena muzicii independente începând din 1980, precum grunge, britpop, gothic rock și indie pop. Aceste subgenuri sunt unificate prin tributul lor față de stilul punk rock, care a pus bazele muzicii alternative in anii '70. Uneori, "rock alternativ" a fost folosit ca un termen general pentru muzica underground din anii '80, și toată muzica născută din punk rock (inclusiv punk-ul însuși, New Wave, și post-punk). Chiar dacă acest gen este considerat a fi rock, unele din subgenurile sale sunt influențate de muzica folk, reggae, muzica electronică sau jazz.
În timp ce puțini artiști, precum R.E.M. și The Cure au avut succes comercial și au fost recunoscuți la scară largă, multe formații de rock alternativ în anii 1980 își înregistrau creațiile cu ajutorul caselor de discuri independente și erau popularizate prin transmiterea muzicii lor la radio sau prin gura lumii. Odată cu succesul înregistrat de Nirvana și mișcările grunge și britpop la începutul anilor 1990 rock-ul alternativ a intrat pe scena muzicii și astfel multe formații au avut succes.
Termenul "alternative rock"
[modificare | modificare sursă]
Înainte ca "alternative rock" să fie folosit în mod comun la începutul anilor '90, genul muzical la care se referă era cunoscut sub o mulțime de denumiri.[1] In 1979 Terry Tolkin a folosit termenul "alternative music" ("muzică alternativă") pentru a descrie formațiile despre care scria.[2] "College rock" ("rock studențesc") era folosit în Statele Unite pentru a descrie muzica anilor '80, din cauza legăturilor sale cu rețeaua de stații radio din campusuri și cu preferințele studenților. În Regatul Unit, zeci de case de discuri de genul "do-it-yourself" au apărut ca rezultat al subculturii punk. După spusele unui fondator al unei astfel de case de discuri, și anume Cherry Red, revistele NME și Sounds au început să publice topuri numite "topuri alternative", bazate pe numărul de vânzări. Primul clasament la nivel național, bazat de numărul de discuri distribuite, intitulat Indie Chart, a fost publicat în ianuarie 1980; imadiat și-a atins scopul de a ajuta casele de discuri. La acea vreme, termenul "indie" era folosit pentru a descrie muzica distribuită independent.[3] În jurul lui 1985, deja ajunsese sa definească altceva, mai precis un gen de muzică de sine stătător, sau un grup de subgenuri, mai degrabă decât simpla distribuție independentă.[4]
Folosirea denumirii de "alternativ" pentru a descrie rock-ul își are originile la mijlocul anilor '80;[5] la acea vreme, denumirile din industria muzicală pentru muzica avangardistă erau "new music" ("muzică nouă") și "post modern", indicând noutatea, respectiv tendința de a oferi noi contexte vechilor sunete.[6] Persoanele care au lucrat ca DJ-i și promotori în anii '80 susțin că termenul își are originile în muzica stațiilor radio FM americane din anii '70, care au jucat rolul unei alternative mai progresiste față de formatele "Top 40", prin transmiterea melodiilor mai lungi și oferind DJ-ilor mai multa libertate în selecția muzicii. După spusele unui fost DJ și promotor, "cumva acest termen de 'alternativ' a fost redescoperit și redefinit de radiourile studențești în anii '80, fiind aplicat muzicii post-punk, indie, sau oricărui gen de muzică underground".[7] La început, se referea intenționat la artiștii rock independenți care nu erau influențați de "baladele heavy metal, curentul new wave rarefiat" și "hit-urile dance pline de energie".[8] După cum avea să urmeze, această expresie avea să cuprindă genurile New Wave, muzica pop, punk rock, post-punk, noise rock, și ocazional rock indie, toate acestea putând fi găsite în repertoriul radiourilor comerciale "alternative" americane din acea vreme, precum KROQ-FM, din Los Angeles. Denumirea "alternativ" a câștigat chiar mai multă popularitate datorită succesului festivalului Lollapalooza, pentru care fondatorul festivalului si totodată liderul formației Jane's Addiction, Perry Farrell, a definit termenul "Alternative Nation" ("Națiune Alternativă"). La sfârșitul anilor '90, definiția s-a îngustat din nou. În 1997, Neil Strauss de la The New York Times definea alternative rock-ul ca "rock cu o latura 'hard', distins prin acorduri de chitară 'fragile', inspirate de anii '70.".
Caracteristici
[modificare | modificare sursă]
"Rock alternativ" este, esențial, un termen general pentru muzica underground music născută în zorii punk rock-ului, la mijlocul anilor '80.[9] În decursul istoriei sale, acesta s-a definit predominant din cauza respingerii comercialismului muzicii de succes. Formațiile alternative ale anilor '80 cântau, în general, în cluburi mici, înregistrau pentru case de discuri independente și se popularizau prin gura lumii.[10] Asftel, nu există un stil muzical bine definit pentru rock-ul alternativ pe ansamblu. Sunetele variază de la acelea "murdare" ale genului grunge până la sonorul sumbru al gothic rock-ului, și de "revivalism-ul" chitarelor genului Britpop până la falsitatea stilului de a cânta al twee pop-ului. Mai des decât în alte tipuri de rock, de la intrarea rock-ului pe scena muzicii de succes, în anii '70, versurile acestui gen muzical tind să se refere la subiecte de natură socială, precum abuzul de droguri, depresia, și ecologie.[10] Atracția către aceste versuri s-a dezvoltat ca o reflecție asupra greutăților financiare și sociale din Statele Unite și Regatul Unit, din anii '80 și începutul anilor '90.[11]
Influențe
[modificare | modificare sursă]Stiluri
[modificare | modificare sursă]Note
[modificare | modificare sursă]- ^ Azerrad (2001), p. 446
- ^ Azerrad (2001)
- ^ Will the indie chart rise again? The Guardian 31 July 2009
- ^ Reynolds, p. 391
- ^ Thompson, Dave. "Introduction". Third Ear: Alternative Rock. San Francisco: Miller Freeman, 2000. P. viii
- ^ Reynolds, p. 338
- ^ Mullen, Brendan. Whores: An Oral Biography of Perry Farrell and Jane's Addiction. Cambridge: Da Capo, 2005. P. 19. ISBN 0-306-81347-5
- ^ Forget Pearl Jam. Alternative Rock Lives by Neil Strauss for The New York Times 2 martie 1997
- ^ Erlewine, Stephen Thomas. "American Alternative Rock/Post-Punk". Allmusic. Retrieved 20 mai 2006.
- ^ a b "Rock Music." Microsoft Encarta 2006 [CD]. Redmond, WA: Microsoft Corporation, 2005.
- ^ Charlton, Katherine. Rock Music Styles: A History. McGraw Hill, 2003. P. 346–47. ISBN 0-07-249555-3
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Azerrad, Michael. Come As You Are: The Story of Nirvana. Doubleday, 1994. ISBN 0-385-47199-8.
- Azerrad, Michael. Our Band Could Be Your Life: Scenes from the American Indie Underground, 1981–1991. Little Brown and Company, 2001. ISBN 0-316-78753-1.
- Erlewine, Stephen Thomas. "American Alternative Rock/Post-Punk". Allmusic. Retrieved 20 mai 2006.
- Erlewine, Stephen Thomas. "British Alternative Rock". Allmusic. Retrieved 20 mai 2006.
- Harris, John. Britpop!: Cool Britannia and the Spectacular Demise of English Rock. Da Capo Press, 2004. ISBN 0-306-81367-X.
- Lyons, James. Selling Seattle: Representing Contemporary Urban America. Wallflower, 2004. ISBN 1-903364-96-5.
- Reynolds, Simon. Rip It Up and Start Again: Postpunk 1978–1984. Penguin, 2006. ISBN 0-14-303672-6.
- Fonarow, Wendy. Empire of Dirt: The Aesthetics and Rituals of British Indie Music. Wesleyan, 2006. ISBN 0-8195-6811-2.
- Noise From The Underground : A History of Alternative Rock, by Michael Lavine and Pat Blashill. Simon and Schuster Publishing, 1996. ISBN 0-684-81513-3.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
| ||||||||