Sari la conținut

Anton Ivanovici Denikin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Denikin)
Anton Ivanovici Denikin
Date personale
Născut[3][4][5][6][7] Modificați la Wikidata
Szpetal⁠(d), Polonia Congresului, Imperiul Rus[8] Modificați la Wikidata
Decedat (74 de ani)[9][3][4][6][5] Modificați la Wikidata
Ann Arbor, Michigan, SUA[10] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatNovoe Donskoe kladbișce[*][[Novoe Donskoe kladbișce (cemetery in Moscow, Russia)|​]]
Mănăstirea Donskoi[*] Modificați la Wikidata
PărințiIvan Denikin[*][[Ivan Denikin |​]]
Elizaveta Denikina[*][[Elizaveta Denikina |​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuXenia Denikina[*][[Xenia Denikina (wife of Anton Denikin (1892–1973))|​]] Modificați la Wikidata
CopiiMarina Denikina[*][[Marina Denikina (French journalist, daughter of General Denikin, leader of the white army in the Russian Civil War)|​]] Modificați la Wikidata
Cetățenie Imperiul Rus Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer
scriitor
politician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba rusă
limba franceză[11]
limba engleză Modificați la Wikidata
StudiiAcademia Militară a Statului Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse[*]
Viiskovîi instîtut telekomunikații ta informatîzații imeni Heroiiv Krut[*][[Viiskovîi instîtut telekomunikații ta informatîzații imeni Heroiiv Krut (Military college in Kyiv, Ukraine)|​]]  Modificați la Wikidata
Activitate
Ramurainfanterie  Modificați la Wikidata
Gradulgeneral-locotenent ()  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaiePrimul Război Mondial
Războiul Civil Rus
Războiul ruso-japonez  Modificați la Wikidata
Decorații și distincții
DecorațiiCroix de guerre 1914–1918 ()
Ordinul Bath în grad de comandor[*] ()
orden Sveatoi Annî 2-i stepeni s meceami[*][[orden Sveatoi Annî 2-i stepeni s meceami |​]] ()[1]
orden Sveatoi Annî 3-i stepeni s meceami i bantom[*][[orden Sveatoi Annî 3-i stepeni s meceami i bantom |​]] ()[1]
orden Sveatogo Stanislava 2-i stepeni[*][[orden Sveatogo Stanislava 2-i stepeni (degree of the Russian imperial order)|​]] ()
Ordinul Sf. Vladimir, clasa a IV-a[*] ()
Ordinul Sfântului Stanislav, clasa III[*] ()
orden Sveatogo Vladimira 3-i stepeni[*][[orden Sveatogo Vladimira 3-i stepeni |​]] ()
Ordinul Mihai Viteazul ()
orden Sveatogo Gheorgia III stepeni[*][[orden Sveatogo Gheorgia III stepeni |​]] ()
Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[*] ()
Znak 1-go Kubanskogo (Ledeanogo) pohoda[*][[Znak 1-go Kubanskogo (Ledeanogo) pohoda |​]] ()
zolotoe orujie s nadpisiu «Za hrabrost»[*][[zolotoe orujie s nadpisiu «Za hrabrost» (Russian Empire award for bravery)|​]] ()[2]
medal «V pameat 300-letia țarstvovania doma Romanovîh»[*][[medal «V pameat 300-letia țarstvovania doma Romanovîh» |​]] ()
medal «V pameat 100-letia Otecestvennoi voinî 1812 goda»[*][[medal «V pameat 100-letia Otecestvennoi voinî 1812 goda» |​]] ()
orden Sveatogo Stanislava 2-i stepeni s meceami[*][[orden Sveatogo Stanislava 2-i stepeni s meceami |​]]
Ordinul Bath ()
Croix de guerre ()
cetățean de onoare al Imperiului Rus[*] (până în )
orden Sveatogo Stanislava[*][[orden Sveatogo Stanislava (Russian military and civilian decoration)|​]] ()  Modificați la Wikidata

Anton Ivanovici Denikin (în limba rusă: Анто́н Ива́нович Дени́кин) (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) a fost general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus.

S-a născut în Włocławek, lângă Varșovia, în familia unui ofițer inferior de armată. Fiind un tânăr priceput și cu o ambiție uriașă, el a reușit să-și depășească originea modestă. A urmat cursurile Școlii Militare din Kiev și ale Academiei de Stat Major. Și-a început serviciul activ în timpul războiului ruso-japonez.

În august 1914, Denikin era general maior și comandant al districtului militar Kiev. A fost numit în septembrie adjunct al șefului Statului Major al Armatei a 8-a, participând mai târziu la luptele din Galiția în funcția de comandant al Brigăzii a 4-a de pușcași.

În 1916 a fost numit la comanda Corpului al VIII-lea și a condus acțiunile armatei imperiale pe frontul din România în timpul ultimei acțiuni importante ruse din război, ofensiva Brusilov. După Revoluția din Februarie, a fost șeful Statului Major al generalilor Mihail Alexseev, Alexei Brusilov și în cele din urmă Lavr Gheorghievici Kornilov. Denikin a sprijinit tentativa de lovitură de stat a comandantului lui din septembrie 1917 și a fost arestat și închis cu acesta.

După Revoluția din Octombrie, atât Denikin cât și Kornilov au fugit la Novocerkassk, în Rusia de sud unde, împreună cu alți ofițeri țariști, au format Armata Voluntarilor, comandată mai întâi de Mihail Alexseev.

Kornilov a fost ucis în aprilie 1918 lângă Ecaterinodar, iar Denikin a ajuns comandantul Armatei Voluntarilor. Deși printre ofițerii săi mai sentimentali exista dorința de a-l numi comandant suprem pe Marele Duce Nicolae, Denikin nu s-a arătat dornic să împartă puterea cu cineva. În fața contraofensivei comuniștilor, generalul și-a retras armatele către Don. Denikin a făcut o ultimă încercare temerară de atac al forțelor albilor din sud pentru cucerirea Moscovei în vara anului 1919. întinsă pe un front mult prea larg, armatele sale au fost înfrânte în cele din urmă la Orel în octombrie, la aproximativ 400 km sud de Moscova. După această înfrângere, forțele albilor din sudul Rusiei s-au retras neîntrerupt, până când au ajuns în Crimeea în martie 1920.

Câtă vreme s-a aflat în fruntea armatei sale, Denikin s-a străduit să reinstaureze legea și libertățile cetățenești în zonele pe care le controla. În aceste zone el a încercat să aplice o îndelung așteptată reformă agricolă, dar nu a avut timpul necesar să-și desăvârșească acțiunea. Această reformă era gândită pentru a câștiga sprijinul proprietarilor mici și mijlocii de pământ.

Forțele lui Denikin sunt responsabile pentru pogromurile împotriva evreilor din Ucraina și Rusia, justificate de așa-zisul sprijin acordat de aceștia din urmă bolșevicilor prin participarea la administrația roșie și în Ceka. Studiul lui Nahum Gergel din 1951 stabilea că au fost 887 pogromuri în Ucraina, dintre care 17% au fost comise de Armata Albă, în special când aceasta s-a aflat sub comanda lui Denikin. Alte surse atribuie o proporție mai mare din pogromurile ucrainiene Armatei Albe.

Denikin a demisionat în aprilie în favoarea lui Piotr Nikolaievici Wrangel și a părăsit țara pe calea apei îndreptându-se către Istanbul. A locuit pentru diferite perioade de timp în Anglia, Belgia și Ungaria. Din 1926 a locuit în Franța. Din 1945 până la moarte (1947) a trăit în Statele Unite și a murit la Ann Arbor, Michigan, (SUA) în 1947.

Fiica sa, Marina Denikina, a cerut și a primit cetățenia rusă în 2005. Pe 3 octombrie în același an, în conformitate cu dorința fiicei generalului și cu aprobarea președintelui Federației Ruse Vladimir Putin, rămășițele pământești ale lui Denikin au fost transferate din Statele Unite și au fost reînhumate la Mânăstirea Donskoi din Moscova. Marina Denikina s-a stins din viață pe 7 noiembrie 2005 la locuința sa din Versailles, lângă Paris.

Denikin a scris mai multe cărți printre care:

  • Dezordinea rusă, (5 volume), Paris, 1921-1923. militera.lib.ru
    • Очерки русской смуты, Москва, «Вагриус», 2002 ISBN 5-264-00809-4
  • Vechea armată, 1929
  • Ofițeri, 1931
  • Cariera unui ofițer țarist. Memorii; 1872-1916; publicată postum, 1953. militera.lib.ru
  1. ^ a b (PDF) https://www.sgu.ru/archive/old.sgu.ru/files/nodes/9659/09.pdf  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ Деникин Антон Иванович (în rusă) 
  3. ^ a b Anton Iwanowitsch Denikin, Brockhaus Enzyklopädie 
  4. ^ a b Anton Ivanovič Denikin, Gran Enciclopèdia Catalana 
  5. ^ a b Anton Denikine, Roglo 
  6. ^ a b Anton Denikin, SNAC, accesat în  
  7. ^ Anton Ivanovič Denjikin, Hrvatska enciklopedija[*][[Hrvatska enciklopedija (Croatian national encyclopedia)|​]] 
  8. ^ „Anton Ivanovici Denikin”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  9. ^ Anton Ivanovich Denikin, Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  10. ^ Деникин Антон Иванович, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*] 
  11. ^ Autoritatea BnF, accesat în  

.