Peștera Scărișoara

Geografie
Peștera Scărișoara
Sala Biserica din Peștera Scărișoara
Localizare	comuna Gârda de Sus, județul Alba
Coordonate	46°29′23″N 22°48′35″E ({{PAGENAME}}) / 46.4897°N 22.8097°E
Lungime	720 m
Adâncime	105 m
Altitudine	1.165 m.d.M.
Descoperire	1863 (prima menționare)
Geologie	Calcar
Număr de intrări	1
Alte informații
Peșteră cu ghețar
Modifică date / text

Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și numele de „ghețar” iar „Scărișoara” provine de la comuna Scărișoara situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a fost numită astfel. Acum aparține comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Localizare

Drumul spre peșteră pornește din comuna Gârda de Sus, situată pe valea Arieșului Mare la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1 km, la gura Văii Ordâncușa. De aici există trei variante. Prima este poteca turistică marcata cu cruce roșie, care mai întâi trece prin cătrumul Mununa și după un traseu de 10 km, ajunge la Peștera Scărișoara. Cea de a doua variantă este drumul asfaltat de pe valea Ordâncușei, de 23 km. care duce până în cătunul Ghețar. Ultima și cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura Urdâncușei pornește un drum forestier prin Mununa până la Ghețar lung de 12 km. Peștera este localizată la 46°29′23″N 22°48′35″E ({{PAGENAME}}) / 46.48972°N 22.80972°E

Descoperire

Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviță (1927) cercetează formațiunile de gheață, iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare științifică și turistică. "Rezervațiile" Ghețarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviță, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.

Formare

Peștera Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic Ghețar - Ocoale - Dobrești. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcția NV-SE, la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Ghețari - Ocoale. Cândva Valea Ocoale curgea la suprafață. Odată cu dizolvarea în freatic a peșterii Scărișoara apele coboară în subteran. Ieșirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliței. Continuând dizolvarea, apa coboră în Avenul din Șesuri cu ieșire la suprafață în Izbucul Poliței. Golul rămas uscat al Scărișoarei, în urma prăbușirii avenului de intrare, se umple cu gheață în timpul glaciațiunilor.

După încălzirea vremii gheața începe să se topească și dispare jumătate din volum, dar este alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafață. Topirea are loc și la bază ghețarului, astfel că de la bază dispare o secțiune și o alta se depune sus. Cea mai veche gheață de la bază are 4.000 de ani. Pe carote de gheață recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie Emil Racoviță Cluj și mulți asociați străini, descifrează din trecut o mulțime incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4.000, când au fost incendii în zonă, când și cât aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.^[1]

Descriere

Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecă îngustă săpată în stâncă și câteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lățime și 17 m înălțime.

Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă o încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheață, cu un volum de 80.000 m³ și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani. Fața superioară a blocului (3.000 m²) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planșeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervație științifică, cu două sectoare distincte.

În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă și gheață. În stânga se află Rezervația Mare, spre care se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop. În amândouă rezervațiile, lângă ghețar reapar stalagmitele de gheață, dintre care unele au o existență permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă.

Dincolo de aceste speleoteme înghețate, aspectul peșterii se schimbă total, locul gheții fiind luat de concrețiuni de o mare diversitate și frumusețe. Stalactite,^[2] stalagmite,^[3] coloane,^[4] draperii parietale,^[5] coralite,^[6] gururi^[7].... Acestea abundă mai ales în Galeria Coman - o prelungire îngustată a Rezervației Mari - care coboară în pantă accentuată până la adâncimea maximă a peșterii de 105 m, apropiindu-se în același timp la numai câțiva metri de cea de a doua perlă a sistemului carstic Scărișoara - peștera Pojarul Poliței. De fapt, între cele două cavități a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheață, o comunicare naturală.

Biologie

Ghețarul de la Scărișoara este important pentru știință în primul rând în complexul de fenomene care se datorează prezenței gheții și structurii generale a peșterii: morfogeneză și evoluția formațiunilor de gheață, stratificarea masivului de gheață etc. Avenul, prin flora sa variată, diferențiată pe nivele, oferă botaniștilor un interesant și permanent teren de cercetare.

Fauna cavernicolă este săracă, cel mai de seamă reprezentant fiind Pholeuon proserpinae glaciale Jeann. În gheața peșterii s-a descoperit un schelet aproape întreg de Rupicapra.

Condiții de vizitare

Peștera este amenajată și are corp de ghizi autorizați.

În august 2020 pe casa de bilete scria „Peștera este închisă pana în 2021” iar pe ușa de acces în aven era pus un lacăt. Acum este deschisă pe data de 10 octombrie.^{[necesită citare]}

Note

^ Săparea filoanelor de aur se făcea în antichitate prin încălzirea stâncii cu foc deschis, după care se turna apă și piatra se crăpa. Cantitatea de CO2 din aer era mai mare în perioada de intensă exploatare, fapt ce poate fi citit în gheața din talpa ghețarului
^ Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atârnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcție de modul de aport al apei și de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datorește aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peșterii, formează o picătură care, tot mărindu-se, atinge o limită și se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumătate rămânând aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumătate căzând jos. În momentul ruperii are loc o evaziune de CO2 din soluție și pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă dar, adăugată din picătură și picătură, treptat stalactita crește.
^ Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picături de apă căzute de sus. Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce au darul sa umezească podeaua pe o anumită suprafață. Dacă condițiile de evaziune a dioxidului de carbon sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire bună), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafața de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă dimpotrivă, condițiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scăzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau conținut ridicat de CO2 în atmosfera peșterii), carbonatul de calciu va ieși greu din soluție, adică pe o distanță mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creșterea unei stalagmite cu diametru mai mare și o formă robustă.
^ Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decât unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumătatea coloanei se vorbește de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupă mai mult de jumătatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reușit să se impună.
^ Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereții golurilor subterane, uneori într-o mare bogăție de forme, conferind impresia de opulență peisajului subteran. Termenul de „draperie”, dat inițial acestor speleoteme, a fost trecut greșit asupra valuri lor, care atârnă libere din tavan, deși o draperie, în sens menajer, nu atârnă niciodată liberă ci este lipită de un perete. Pentru adevăratele draperii, cele parietale, se mai folosesc și termenii de scurgere parietala sau de cascadă, primul putând fi aplicat și la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formațiuni extrem de bogate.
^ Speleoteme în formă de corali
^ Gururile sau bazinele de planșeu sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă și celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semi-ovală sau semicirculară. Comparația cu un baraj nu este numai morfologică ci și funcțională căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult chiar, ea explică însăși geneza unei astfel de forme

Bibliografie

Arhiva Clubului de Speologie Polaris Blaj
Marcian Bleahu, Peșteri din România, 1976
T. Orghidan, Ștefan Negrea, Peșteri din România. Ghid Turistic, Editura Sport-Turism, București, 1984
Marcian Bleahu - Cuceritorii întunericului - Editura Sport-Turism, București, 1976
Marcian Bleahu, Ioan Povara - Catalogul peșterilor din România - Consiliul Național de Educație Fizică și Sport, București, 1976
Cristian Goran - Catalogul sistematic al peșterilor din România - Consiliul Național de Educație Fizică și Sport, București, 1976
Federația Română de Turism Alpinism, Comisia Centrală de Speologie Sportivă - colecția Buletinului speologic informativ
Colecția revistei Speotelex

Legături externe

Materiale media legate de Peștera Scărișoara la Wikimedia Commons

Reportaje

VIDEO Colț de rai: Scărișoara, o excursie în Epoca de Gheață, 5 septembrie 2010, Adevărul
VIDEO, Mirificul Ghețar de la Scărișoara, 20 august 2018, Alba Carolina TV
Peștera Scărișoara, palatul de cleștar de sub pământ, 9 iulie 2008, Ciprian Iancu, Evenimentul zilei
Frigiderul ascuns al Europei (articol integral)^{[nefuncțională]}, 16 septembrie 2011, Claudiu Padurean, România liberă
Scarisoara, pestera minunata, 2 august 2007, Evenimentul zilei
Lacrimile de gheata de la Scarisoara, 30 iulie 2004, Eugenia Mihalcea, Jurnalul Național
Viața minerală Arhivat în 19 octombrie 2010, la Wayback Machine., hudaluipapara.com
Ghetarul Scarisoara se topeste^{[nefuncțională]}, 17 septembrie 2007, Ovidiu Hategan, România liberă

Imagini

Foto

Vezi și

[1] Săparea filoanelor de aur se făcea în antichitate prin încălzirea stâncii cu foc deschis, după care se turna apă și piatra se crăpa. Cantitatea de CO2 din aer era mai mare în perioada de intensă exploatare, fapt ce poate fi citit în gheața din talpa ghețarului

[2] Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atârnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcție de modul de aport al apei și de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datorește aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peșterii, formează o picătură care, tot mărindu-se, atinge o limită și se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumătate rămânând aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumătate căzând jos. În momentul ruperii are loc o evaziune de CO2 din soluție și pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă dar, adăugată din picătură și picătură, treptat stalactita crește.

[3] Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picături de apă căzute de sus. Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce au darul sa umezească podeaua pe o anumită suprafață. Dacă condițiile de evaziune a dioxidului de carbon sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire bună), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafața de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă dimpotrivă, condițiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scăzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau conținut ridicat de CO2 în atmosfera peșterii), carbonatul de calciu va ieși greu din soluție, adică pe o distanță mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creșterea unei stalagmite cu diametru mai mare și o formă robustă.

[4] Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decât unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumătatea coloanei se vorbește de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupă mai mult de jumătatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reușit să se impună.

[5] Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereții golurilor subterane, uneori într-o mare bogăție de forme, conferind impresia de opulență peisajului subteran. Termenul de „draperie”, dat inițial acestor speleoteme, a fost trecut greșit asupra valuri lor, care atârnă libere din tavan, deși o draperie, în sens menajer, nu atârnă niciodată liberă ci este lipită de un perete. Pentru adevăratele draperii, cele parietale, se mai folosesc și termenii de scurgere parietala sau de cascadă, primul putând fi aplicat și la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formațiuni extrem de bogate.

[6] Speleoteme în formă de corali

[7] Gururile sau bazinele de planșeu sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă și celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semi-ovală sau semicirculară. Comparația cu un baraj nu este numai morfologică ci și funcțională căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult chiar, ea explică însăși geneza unei astfel de forme

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]