Pavel Kiseleff
Contele Pavel Kiseleff (în rusă Павел Дмитриевич Киселёв, transliterat: Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele Kisseleff, în grafia franceză; n. , Moscova, Imperiul Rus – d. , Paris, Franța) este considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus, în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o veche familie nobiliară rusă. A fost fiul cel mare al directorului adjunct al arsenalului moscovit al Consiliului de Stat Dmitri Ivanovici Kiseleff (1761-1820) și a soției acestuia, Praskovia Petrovna (1767-1841), sora prințului Urusov. Copilăria și-a petrecut-o în casa părintească din Moscova.[5] A fost educat acasă, însă, după cum și-a amintit mai târziu, educația nu a fost suficientă (la perfecție el știa doar limba franceză). După cum s-a menționat de către N. Drujinin, Kiseleff a fost crescut de părinții săi în „devoțiunea tradiției religioase” și în „cultul monarhiei”.
Potrivit lui Kiseleff, a trebuit să facă o mulțime de lucruri pentru „a deveni un om de afaceri lustruit”, în anii următori, a lucrat mult și din greu pentru a se educa. Când era șef al Statului Major al Armatei a 2-a, în lecturile lui erau lucrările iluminismului francez și publiciști secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, autorii antici, lucrări despre istoria și economia politică.[6] Până la sfârșitul vieții, în conformitate cu jurnalele pe care le-a ținut timp de mulți ani, el a fost interesat de cele mai recente lucruri din literatura politică, filosofică și artistică.[7]
Primii ani de serviciu militar[modificare | modificare sursă]
Kiseleff a fost înrolat cadet la arhivele din Moscova ale Ministerului Afacerilor Externe (1805) iar în 1806 a fost transferat la regimentul de cavalerie. Prima campanie la care a participat a fost Războiul celei de-a Patra Coaliții, care a început pentru el în Bătălia de la Heilsberg. După pacea de la Tilsit Kiseleff a revenit la Sankt Petersburg. A fost numit în calitate de ordonanță al reginei Louise în timpul șederii lor în Sankt Petersburg (1808-1809) și a familiei regale prusace.
În timpul Bătăliei de la Borodino a comandat prima escadrilă a regimentului. A fost decorat cu Ordinul „Sf. Ana” clasa a IV-a pentru Borodino.[8] În total a participat la 26 de lupte ale războiului din 1812 și ale campaniilor din 1813-1815.[9] Imediat după Borodino a fost numit adjutant al generalului Mihail Miloradovici. În această calitate a intrat în atenția țarului Alexandru I, căruia îi plăceau rapoartele sale periodice și modul de a exprima cursul evenimentelor.[10]
La 2 aprilie 1814 Kisseleff a fost numit aghiotantul lui Alexandru I. În anii următori el a finalizat cu succes o serie de comenzi importante ale împăratului. În 1815 la Berlin, a fost prezent la logodna Marele Duce Nicolae Pavlovici al Rusiei cu prințesa Charlotte a Prusiei.
Șeful Statului Major al Armatei a 2-a[modificare | modificare sursă]
În 1819 a fost numit șeful Statului Major al Armatei a 2-a. Acest lucru l-a înfuriat pe noul comandant al armatei, prințul Peter Wittgenstein, care credea că numirea unui nou șef de stat major l-a nedreptățit pe Dmitri Ignatiev. El a scris o scrisoare către împărat și și-a cerut demisia. Alexandru i-a răspuns printr-un mesaj liniștitor că a avut loc doar o remaniere. Kisseleff a fost conștient de demersul lui Wittgenstein.
Kiseleff a prevăzut războiul Rusiei cu Imperiul Otoman și a fost foarte preocupat de pregătirea viitoarei campanii a armatei ruse, care, în opinia sa, avea nevoie de o reformă. În cursul pregătirilor pentru un posibil război, Kisseleff a întreprins un studiu al istoriei războaielor ruso-turce anterioare.[11] La începutul anului 1822, la inițiativa lui, a fost lansată repararea forturilor de frontieră.
A încercat să-și pună în aplicare reformele sale, inclusiv atenuarea și condamnarea pedepsei corporale, care a stârnit animozitatea puternicului ministrului de război, contele Aracheiev. Pavel Pestel și alți decembriști care au format Liga-sud revoluționară și au servit sub Kisseleff, au fost susținuți de el, cu toate că faptul prin care complotul lor a fost încurajat de liberalismul lui Kisseleff a fost contestat. În 1823 este avansat la gradul de general-adjutant.
Căsătorie[modificare | modificare sursă]
2.jpg)
În 1817, la Tulciîn, Kisseleff a întâlnit-o pe fiica cea mai mare a contesei Potocka, Sofia. Începând cu 1819 el a fost un oaspete obișnuit în casa lui Potocki. Kiseleff a devenit interesat de Sofia, iar sentimentul a fost reciproc, dar contesa Potocki credea că fiica ei ar trebuit să se căsătorească cu unul din verii săi. Numai perseverența sa a ajutat la depășirea obstacolelor iar în februarie 1821 a avut logodna. La 25 august 1821, la Odesa, Kisseleff s-a căsătorit cu Sofia Stanislavovna (ritualul a fost săvârșit de două ori - într-o tabără în apropierea orașului și în biserica din oraș). Mama miresei nu a participat la ceremonie.
O lovitură grea pentru cuplu a fost moartea singurul lor fiu, Vladimir (1822-1824). Sofia Stanislavovna nu va mai putea avea copii, iar acest lucru i-a agravat durerea.[12] Începând cu 1829, când Sofia a plecat la Paris, cuplul a trăit separat, dar divorțul nu a fost pronunțat. În primăvara anului 1831, Pavel Kiseleff oferă soției sale divorțul ca o modalitate potrivită de ieșire din situație. Totuși divorțul n-a avut loc și cei doi soți au trăit despărțiți toată viața.
Probabil că în Moldova, în anii 1829-1834, Kisseleff a intrat în contact cu Alexandra Alexeievna Balian (născută Prințesa Bagration). După ce Kisseleff s-a mutat la Sankt Petersburg, Alexandra s-a mutat la el. Din această poveste s-au născut doi băieți și două fete: Vladimir, Constantin, Alexandra și Elena, care au fost adoptați de Iacovache Prejbeanu și soția sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial. Elena s-a măritat cu viitorul genealogist, Ștefan Greceanu, iar Alexandra s-a căsătorit cu scriitorul Alexandru Odobescu.
Guvernator al Principatelor Române[modificare | modificare sursă]
Între 1829 și 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești, astfel că Șoseaua Kiseleff din București îi poartă azi numele scris în grafia franceză. A fost președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în timpul administrației militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria celor două principate române.[13] Aceste regulamente organice au fost introduse în Țara Românească în 1831 și în Moldova în 1832. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române, pe linia Proiectului Grecesc.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ a b c d Paul Dmitrievich Kiselev, Genealogics
- ^ a b Киселёв Павел Дмитриевич, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
- ^ IdRef, accesat în
- ^ Czech National Authority Database, accesat în
- ^ Готье 1911, p. 55.
- ^ Ружницкая 2009, p. 39.
- ^ Герасимова 1957, p. 65.
- ^ Заблоцкий-Десятовский. Т. 1 1882, p. 8.
- ^ Заблоцкий-Десятовский. Т. 1 1882, p. 10.
- ^ Заблоцкий-Десятовский. Т. 1 1882, p. 11.
- ^ Орлик 1992, pp. 157-158.
- ^ Минин 2012, p. 54.
- ^ Alexandru D. Xenopol (). „II: Ocupația rusească și Regulamentul Organic”. Istoria românilor din Dacia Traiană. vol. XI (ed. III). București: Ed. Cartea Românească. pp. 85–125.
Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]
- Neagu Djuvara (). Între Orient și Occident: țările române la începutul epocii moderne (1800-1848). București: Humanitas. p. 323. ISBN 978-9732805237.
- Tatiana Onilov (). Generalul Pavel Kiseleff, Principatele Române și Regulamentele Organice (1829-1834). București: Editura Argonaut. ISBN 978-973-109-974-3.
Materiale media legate de Pavel Kiseleff la Wikimedia Commons
