Sari la conținut

Aureliu Goci

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Aureliu Goci

Aureliu Goci in 2014
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Letca Nouă, Giurgiu, România Modificați la Wikidata
Decedat (76 de ani) Modificați la Wikidata
PărințiMarin și Elena Goci
Căsătorit cuGabriela Banu Modificați la Wikidata
CopiiCostin Aurelian Banu
Andrei Alexandru Goci
Naționalitate România
Ocupațiecritic literar[*] Modificați la Wikidata
StudiiFacultatea de Filologie București
PregătireNicolae Manolescu
Zoe Dumitrescu Bușulenga
Vladimir Streinu
Alexandru Piru
Nicolae Balotă
Marian Popa
Matei Călinescu
Gelu Ionescu
Emanuel Vasiliu
Matilda Caragiu Marioțeanu  Modificați la Wikidata
Activitatea literară
Activ ca scriitor1970 - prezent
Operă de debut1970 - critică România Literară (la rubrica „Poezie”)

Aureliu Goci (n. 5 iunie 1948, Letca Nouă, Giurgiu - d. 27 octombrie 2024[2]) a fost un critic literar român.

Aureliu Goci a fost un critic literar născut la 5 iunie 1948 în satul Letca Nouă din județul Giurgiu. Părinții: Marin și Elena, poștaș, respectiv muncitoare.

Studiază exclusiv la București (Liceul 36 „Ion Barbu”) și la Facultatea de Filologie 1967 - 1972, ultima promoție cu 5 ani de studiu, cu profesorii: Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vladimir Streinu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Marian Popa, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Emanuel Vasiliu, Matilda Caragiu Marioțanu.

Debut în critică

[modificare | modificare sursă]

În anul III de facultate, Nicolae Manolescu îl cooptează colaborator la „România Literară” pentru rubrica de „Poezie”. Publică în revistele România literară, Amfiteatru, Scînteia tineretului, Luceafărul, Ramuri, Curtea de la Argeș, Confesiuni și altele.

Viața personală

[modificare | modificare sursă]

Căsătorit cu traducătoarea și scriitoarea Gabriela Banu; doi fii – Costin Aurelian Banu și Andrei Alexandru Goci.

Colecții inițiate

[modificare | modificare sursă]
  1. „Manuscriptum” în 50 de numere, alături de Fănuș Băileșteanu (ed. Muzeului Literaturii Române, 1983)
  2. „Clasicii noștri” (editura „Exigent”, cu prefețe semnate aproape exclusiv de A.G.)
  3. „101 capodopere ale romanului românesc” (editura Gramar)

Volume de critică și studii critice

[modificare | modificare sursă]
  1. Delavrancea și devenirile arhetipului (ed. „Glasul”, 1995)
  2. Arghezi între infinituri. Eseu despre religiozitatea omului necredincios, (ed. Curierul Dunării, 1996)
  3. Eminescu la infinit, (ed. Viitorul românesc, 1997)
  4. Răzbunarea lui Moromete sau Marin preda și onoarea de a fi contrazis de istorie (ed. Curierul Dunării, 1998)
  5. Romane și romancieri în secolul XX (ed. Fundației PRO, 2000)
  6. Originile, înflorirea și răspândirea mitului Dracula (ed. Equator Publishers, Victoria, Australia, 2000)
  7. Mileniul al III-lea și „direcția nouă” în cultura românească (ed. Viitorul românesc, 2001)
  8. Geneza și structura poeziei românești în secolul XX (ed. Gramar, 2001)
  9. Dinu Săraru și reconvertirea romanului în poveste (ed. Semne, 2002)
  10. Fenomenul Caragiale și reîncarnările virtuale (ed. Curierul Dunării, 2002)
  11. Prozatori români la frontiera dintre milenii ( ed. Viitorul românesc, 2003)
  12. Prozatori romnâni la frontiera mileniului, ediție revăzută și adăugită (ed. Betta, 2009)
  13. Apocalipsa după Arghezi (ed. Betta, 2010)
  14. Poeți români la frontiera dintre milenii (ed. Niculescu, 2012)
  15. Liviu Rebreanu – centrul operei și distribuția tipologică (ed. Betta, 2014)
  16. Întâmpinarea cărților – echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (ed. Betta, 2015)
  17. Mircea Eliade – spațiul ancestral și tipologia urbană (ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 2016)
  18. Romulus Lal – mitul și istoria, cotidianul și imaginarul universului narativ (ed. Semne, București, 2016)
  19. Mihai Eminescu – Identitate și semnificație (ed. Betta, București, 2017)
  20. Prozatori români în primele două decenii ale mileniului trei (ed. Betta, București, 2018)
  21. Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu (ed. Academiei, București, 2019)
  22. Magistrul și discipolii – Nae Ionescu (ed. Hoffman, București, 2020)
  23. C.A.P.T.I.V. în imaginarul creației – Cărți, Autori, Personaje, Tipologii, Inspirație, Vocație (ed. Betta, București, 2021)
  24. Poezia românească de la Nichita Stănescu până în zilele noastre, (ed. Betta, 2022)
  25. CONSTANTIN BANU, omul care a aprins ”Flacăra” iubirii de țară (în colaorare cu Gabriela Banu și Magda Stavinschi), ed. Eikon, 2024
  26. De la Caragiale prin Urmuz spre avangarda europeană, ed. Betta, 2024

Referințe critice

[modificare | modificare sursă]

Al. Piru: Fostul nostru student, Aureliu Goci, scrie critică literară cu pasiune și aplicație și atacă subiecte numai de vârf: Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Istoria și structura genurilor literare.

A publicat foarte devreme cronici și recenzii, studii specializate și exhaustive, dar a amânat, până la limita ratării, debutul în volum. Student eminent, a practicat ulterior toate meseriile filologice: a fost profesor, bibliotecar, muzeograf, redactor la toate tipurile de publicații de la cotidian la reviste foarte specializate, de tip „Manuscriptum”. Avem acum, în 1992, plăcerea și motivația să-i predăm ștafeta direcției critice pentru o nouă „generație maioresciană”, pe care și noi am primit-o de la G.Călinescu. Profesorul o avea de la Mihail Dragomirescu, care și el o preluase, ca pe un mesaj sacerdotal, și chiar printr-un fel de ritual de inițiere, de la Titu Maiorescu, pe la începutul secolului XX. Credem că autorului monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent” i-ar fi plăcut modul gordianic prin care Goci rezolvă unele, aparent insurmontabile, probleme ale analizei și sintezei. Ca și imaginația sa critică.

El s-a născut cu „harul”, noi îi transmitem „darul”.[7] (recomandare pentru ocuparea postului de muzeograf la Muzeul Literaturii Române, apărut ulterior ca referință critică).

Dumitru Radu Popescu: Aureliu Goci are un ideal – profesorul Piru consideră că, în afară de a trăi ca orice familist, istoria și critica literară formează temeiul existenței sale. Precum d. Al.Piru, citește tot ce apare pe piața culturală și, ca și cum ar veni dinspre viitor, domnul Goci vrea să-și spună părerea despre trecut și prezent, (asumându-și chiar posibilitatea de a greși. Are simpatii, idiosincrazii, ca orice critic viu. Adică este un critic normal). A cunoscut la față, din studenție, toate motoarele critice ale vremurilor și a asistat la multiplele schimbări la față ale acestor motoare ce trebuiau să împingă înainte societatea – și societatea culturală în primul rând! – curățind-o de putregai. (...)

Aureliu Goci scrie despre prozatori, despre poeți, despre debutanți sau despre cei aflați în fața mareliu debut de dincolo, având ambiția să descopere noi ramuri în ogorul literar. Scrie și despre critici, despre aproape toți cei care au ceva de spus, dar nu-i ocolește nici pe cei care cunosc totul despre nimic și descriu în pagini somptuoase nimicul social, politic, moral, sexual (...)

Oricum, Aureliu Goci nu-i consideră pe literați niște păcătoși pentru care criticul (oricine ar fi el) trebuie să se jertfească, asemenei lui Cristis, ca să-i mântuiască... Nu, Aureliu Goci este un om între oameni, un coleg, cu simpatiile și idiosincraziile sale, ca orice critic, asemeni profesorului Piru, pentru care apatia critică era un nonsens care certifica rațiunea de a nu fi critic.[8]

Nicolae Georgescu: Aureliu Goci vine către tărâmul Eminescu după largile sinteze asupra poeziei românești și asupra romanului, adevărate istorii ale literaturii făcute categorial, după o ediție a poeziilor eminesciene cu o prefață ce sintetizează viziunea sa în domeniu – și  după câteva monografii exemplare dedicate unor scriitori clasici români. De fapt, acest „după” se referă, temporal, doar la ordinea aparițiilor – pentru că preocuparea sa pentru subiect a fost concomitentă și rămâne o permanență, fie ca referențial expres, fie ca tratare în sine printre celelalte lucrări.  Autorul vine în istoria literară din domeniul atât de delicat al criticii literare, în care se ilustrează cu metaforă și aplomb în clară descendență călinesciană (între colegii săi de generație era un merit și chiar o glorie să fii numit de către colegi „Călinescu-cel-mic”, apelativ pe care și l-au auzit numai câțiva, printre care și Aureliu Goci) – călinescianism ce implică talent înainte de toate, adică pasiune a scrisului frumos, dar și cunoaștere autentică, din surse prime, și cuprindere culturală cât mai largă (sau, cel puțin, fugă de specializare într-un singur domeniu umanist).[9]

Radu Voinescu: Critic având o bogată și semnificativă experiență în apropierea, pe căi mai puțin bătătorite, de nume clasice ale literaturii române (a se vedea, între altele, “Liviu Rebreanu. Centrul operei și distribuția tipologică”, din 2014), cu fecunde intuiții și identificări tematice, Aureliu Goci procedează gidian, proiectând lumina investigației sale ca pe un cerc trasat în jurul subiectului luat în discuție. Rezultă un eseu (...) incitant, alert, dar care nu-și refuză, acolo unde e cazul, pătrunderea în profunzimile subiectului, cititorul fiind purtat cu meșteșug pe căi ce lămuresc multe dintre aspectele operei lui Eliade, operă ce aglutinează un topos numit de autor, cu un vădit curaj lexical, “bucureștitate”, adică un univers ce denotă “stereotipul specificității și conexiunea cu tradiția”.[10]

Nicolae Dan Fruntelată: Iată o sinteză foarte importantă pentru istoria literară, dar și pentru înțelegerea și receptarea poeziei românești, a apărut la Editura Academiei Române în toamna acestui an, 2019, sub semnătura criticului literar Aureliu Goci. Ea se numește Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu.

Scriu despre ea ca despre o bucurie a lecturii și ca despre revelația unui autor de primă mărime. Aureliu Goci este un călinescian confirmat de cărțile lui, de cartea despre Eminescu (Mihai Eminescu – identitate și semnificație), Romane și romancieri în secolul XX, Geneza și structura poeziei românești, etc., o bibliografie importantă și circumscrisă unor teme majore. (...)

Din metafora sublimă a lui Dosoftei vine și spiritul nostru tutelar, Mihai Eminescu. Într-o Europă care se împărțea între metafora nordică, germanică, cețoasă, misterioasă, mitic-nibelungă și metafora sudică, solară, mediteraneană, din poezia Spaniei eterne, atât de legată de spațiul oriental, arab, traversând „artificiul francez” (...)

Citind cu un interes crescând și cu creionul în mână paginile cărții lui A. Goci, m-am întrebat unde poate fi ea așezată. Și cred, cu toată puterea, că nu este o istorie literară a poeziei, ci, cu mult mai multă îndreptățire, un tratat de hermeneutică a ideilor poetice, o interpretare, dar și o reinterpretare a momentelor în mișcare ale unei poezii de nivel european. (...). De tot interesantă este teoria lui Goci privind „reînnoirea tradiției”, expusă într-un capitol care pleacă de la Coșbuc și „mitul românesc în perioada ontongenezei”.

Iată o formulare: „Poetul se pune în ipostaza lui Dumnezeu, trimite tot un mesaj autoreflexiv, dar emisiunea simbolică rămâne aproape transparentă în uzajul simplicității umane”. Și completarea nu întârzie: „Esteticul arghezian se purifică și purifică prin discurs poetic – la modul religios și în sensul Decalogului care propune un sens moral, însă numai prin negație”.[11]


Ana Dobre: Noua carte de istorie literară a lui Aureliu Goci, Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu este și nu este o istorie a poeziei românești.(...) La un moment dat, el subliniază că orice act de critică literară include un „scenariu virtual” care urmărește să valideze „un experiment imaginar”, ceea ce presupune necesitatea perspectivei istorice, unind, într-o singură dimensiune, diacronic și sincronic, opera și receptarea ei critică, o scriitură la două mâini, cum o vedea și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Aureliu Goci este atent să descopere, să sublinieze, să analizeze dominante, structuri tipologice și identificări recunoscute, aplecându-se în acest proces de reconstituire personală a fenomenului liric românesc nu doar, individual, asupra unor poeți cu personalitate artistică pronunțată – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, marii, reperele fundamentale, ci și asupra poieticii, a facerii poeziei, a concepției despre poezie și poet, care au evoluat în timp de la simpla versificare la adevărata conștiință și conștientizare a actului artistic. Admițând formularea clasică a istoriei, Aureliu Goci o face propunând o formulă inedită: „o istorie înainte și înapoi”.[12]


Zenovie Cârlugea: În comentariul nostru la lucrarea „Prozatori români în primele două decenii ale mileniului III” (2018), observam că harnicul critic și istoric literar Aureliu Goci persevera în a-și completa astfel mai vechiul său proiect dedicat comentariului asupra literaturii române din secolulal XX-lea și din primele decenii ale mileniului III. Autorul se ocupă, deopotrivă, în lucrări de sine stătătoare și de formulă oarecum eseistică – refuzând deci nivelul tautologic al obișnuitelor comentarii – atât de scriitori clasici și clasicizați (Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Barbu St.Delavrancea, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Tudor Atghezi, Marin Preda, Dinu Săraru ș.a.) cât și de fenomenul (...) poeziei și prozei moderne și contamporane. (...) D. Aureliu Goci privește fenomenul literar românesc în perspectivă istorică, îmbogățindu-și comentariile cu observații pertinente privind aspecte sintagmatice și paradigmatice ale genurilor respective, luând în considerare tabloul național de valori, cu atât mai greu de urmărit cu cât circulația cărților a devenit azi o problemă majoră a culturii române. (...) Așadar, o istorie a poeziei românești ordonată după anumite serii tipologice specifice, care coagulează autori cu afinități artistice indubitabile, și nu după obișnuitul criteriu cronologic, cursiv în plan cultural-artisitc, dar nu întru totul capabil a reordona materia (...).[13]


  1. ^ Aureliu Goci, MAK 
  2. ^ Daniel Lăcătuș (). „A murit criticul literar Aureliu Goci”. Info Cultural. Accesat în . 
  3. ^ Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin (). Dictionarul scriitorilor romani de azi. Portile orientului. 
  4. ^ Academia romana. Dictionarul general al literaturii romane, Vol. III. 
  5. ^ Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin (). Dictionarul scriitorilor romani de azi. Portile orientului. 
  6. ^ Goci, Aureliu (). Liviu Rebreanu - Centrul operei si distributia tipologica. Betta. 
  7. ^ Goci, Aureliu (). Arghezi intre infinituri. Curierul Dunării. p. Referințe critice. 
  8. ^ Goci, Aureliu (). Prozatori la frontiera mileniului. Betta. p. Referințe critice. 
  9. ^ Goci, Aureliu (). Mihai Eminescu - Identitate și semnificație. Betta. p. Cuvânt înainte. 
  10. ^ Voinescu, Radu; Luceafărul de dimineață. „Mircea Eliade – bucureșteanul” (11-12) (ed. noiembrie - decembrie 2017). 
  11. ^ Fruntelată, Nicolae Dan. „Nu o istorie a literaturii, ci un tratat de hermeneutică a ideilor literare”. Rotonda valahă (ed. octombrie - decembrie 2019) (anul IV, nr. 4(15)). 
  12. ^ Dobre, Ana (). „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu”. Vatra veche (nr. 2). 
  13. ^ Cârlugea, Zenovie. „Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu”. Portal-Măiastra (anul XV, nr. 4 (61) / 2019). 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]