Sari la conținut

Leccinum aurantiacum

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Leccinum aurantiacum
Hribă de plop
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Homobasidiomycetes
Ordin: Boletales
Familie: Boletaceae
Gen: Leccinum
Specie: L. aurantiacum
Nume binomial
Leccinum aurantiacum
(Bull.) Gray (1821)
Sinonime
  • Boletus rufus Schaeff. (1763)
  • Boletus aurantiacus Bull. (1791)
  • Boletus aurantiacus var. rufus Mérat (1821)
  • Gyroporus rufus Quél. (1886)
  • Solenia rufa (Schaeff.) O.Kuntze (1898)
  • Krombholzia aurantiaca (Bull.) E.-J. Gilbert (1931)
  • Krombholziella aurantiaca (Bull.) Maire (1937)
  • Trachypus aurantiacus (Bull.) Romagn. (1939)
  • Leccinum rufum Kreisel Leccinum rufum (1984)
Modifică text Consultați documentația formatului

Leccinum aurantiacum (Pierre Bulliard, 1791 ex Samuel Frederick Gray, 1821), sin. Boletus aurantiacus (Pierre Bulliard, 1791), din încrengătura Basidiomycota în familia Boletaceae și de genul Leccinum,[1] este o specie de ciuperci comestibile, denumită în popor hribă de plop,[2] pâlnioară de plop[3] sau pitarcă portocalie.[4]. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă în păduri de foioase în special sub plopi tremurători, dar și sub plopi precum sălcii, din iunie până în octombrie.[5][6]

Taxonomie

[modificare | modificare sursă]
Schäffer

Primul savant care a descris această specie sub denumirea Boletus rufus a fost Jacob Christian Schäffer în volumul 2 al operei sale Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur Icones din 1763.[7] Referitor la el, în 1886, renumitul Lucien Quélet i-a dat numele Gyroporus rufus, apoi micologul german Hanns Kreisel Leccinum rufum (1984). Dar taxonul cu adjectivul rufus, -um nu s-a impus, ci cel al lui Pierre Bulliard.[1]

Neindependent de Schäffer, botanistul și micologul francez Pierre Bulliard (1752-1793) a descris acest burete în opera sa (editată parțial postum) Histoire des champignons de la France, ou Traité élémentaire renfermant dans un ordre méthodique les descriptions et les figures des champignons qui croissent naturellement en France ca Boletus aurantiacus (1791).[8]

În anul 1821, în lucrarea sa A natural arrangement of British plant (Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821), botanistul, farmacistul și micologul englez Samuel Frederick Gray (1766-1828) a creat numele generic Leccinum nou, adăugând această specie sub denumirea Leccinum aurantiacum. Mai departe, micologul francez Édouard-Jean Gilbert a denumit specia Krombholzia aurantiaca in onoarea marelui micolog german Julius Vincenz von Krombholz. S-au mai încercat multe alte denumiri care însă pot fi neglijate.[9]

Descriere

[modificare | modificare sursă]
Bres.: Boletus rufus
  • Pălăria: are un diametru de 6-25 cm, este, la început semisferică, apoi convexă și mai mult sau mai puțin plată precum foarte regulată, cu marginea mai întâi răsfrântă spre picior și la bătrânețe destinsă. Cuticula este netedă, catifelată pe vreme uscată, dar lucioasă pe vreme umedă, fiind puțin danturată și atârnând ușor deasupra sfârșitul pălăriei. Culoarea ei este portocalie până la roșu de cărămidă, câteodată chiar roșu-maro.
  • Tuburile și porii: cu sporifere lungi și subțiri, împinse în jos spre picior, parând spongioși la pipăit și de culoare albuie. Porii sunt foarte mici, rotunzi, relativ deși și colorați gri, mai târziu gri-măsliniu. Sporii sunt fusiformi, de culoare brun-măslinie.
  • Piciorul: are o înălțime de 10 până la 20 cm și o lățime de până la 5 cm, fiind cilindric și ușor evazat în partea superioară, foarte tare, gros și aproape bulbos, de culoare albicioasă până alb-cenușie, cu suprafața acoperită de solzișori groși, alterați și aspri, tineri albicioși, schimbând mai târziu la roșu-maroniu, dispuși în șiruri longitudinale.
  • Carnea: este în tinerețe compactă și tare, devenind moale la maturitate avansată, cu miros slab dar plăcut și gust delicios. Carnea albă se decolorează, odată tăiată, spre negru, nu spre albastru. De asemenea schimbă culoarea prin adăugare de Sulfat de fier în gri-verzui, iar cu formol în roz apoi maro-violet.[5][6]
  • Caracteristici microscopice: are spori cilindric-fusiformi și palid gălbui până clorici, netezi, prevăzuți cu o proeminență situată la bază (apicul), având o mărime de 14-18 x 5-6 microni. Bazidiile de 25-30 x 10-12 microni cu 4 sterigme fiecare sunt claviforme (îngroșate de la bază spre vârf și cu extremități rotunjite în formă de măciucă). Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme și ventricoase, măsurând 40-55 x 8-12 microni.[10]
  • Reacții chimice: Buretele se decolorează cu fenol violet purpuriu, mai târziu maro închis și cu sulfat de fier verde.[11]
  • L. aurantiacum, pori
    L. aurantiacum, pori
  • L. aurantiacum, spori
    L. aurantiacum, spori
  • L. aurantiacum tânăr
    L. aurantiacum tânăr
  • L. aurantiacum bătrân
    L. aurantiacum bătrân
  • L. aurantiacum var. rufum
    L. aurantiacum var. rufum

Confuzii

[modificare | modificare sursă]

Buretele nu poate fi confundat cu ciuperci necomestibile sau chiar otrăvitoare, ci numai cu specii aproape înrudite, ca de exemplu cu Leccinellum crocipodium sin. Leccinum crocipodium (comestibil),[12] Leccinum carpini, Leccinum griseum,[13] Leccinum holopus,[14] Leccinum pseudoscabrum (trăiește în păduri de foioase în special sub carpeni dar și sub aluni, mesteceni sau plopi),[15] Leccinum duriusculum (se dezvoltă sub plopi tremurători),[16] Leccinum melaneum,[17] Leccinum piceinum (se dezvoltă în păduri de conifere, mai ales sub molizi pe lângă afine),[18] Leccinum quercinum (crește sub stejari),[19] Leccinum roseofracta (trăiește sub mesteceni),[20] Leccinum scabrum (crește în păduri de foioase, în special sub mesteceni),[21] Leccinum thalassinum (se dezvoltä sub mesteceni pe teren nisipos și umed, destul de răspândit, dar numai puțin cunoscut),[22] Leccinum versipelle (crește în păduri și parcuri, pajiști sub mesteceni, păduri de foioase în special sub plopi precum plopi tremurători, dar de asemenea pe sub sălcii),[23] Leccinum vulpinum[24] sau Porphyrellus pseudoscaber sin. Boletus porphyraceus (crește în păduri foioase sau mixte, pe teren nisipos, pe lângă drumuri cu macadam, comestibil dar cam fibros).[25]

Galerie de imagini (specii asemănătoare)

[modificare | modificare sursă]
  • Leccinum carpini
    Leccinum carpini
  • Leccinellum crocipodium sin Leccinum crocipodium
    Leccinellum crocipodium sin Leccinum crocipodium
  • Leccinum duriusculum
    Leccinum duriusculum
  • Leccinum holopus
    Leccinum holopus
  • Leccinum melaneum
    Leccinum melaneum
  • Leccinum piceinum
    Leccinum piceinum
  • Leccinum quercinum
    Leccinum quercinum
  • Leccinum scabrum
    Leccinum scabrum
  • Leccinum versipelle
    Leccinum versipelle
  • Leccinum vulpinum
    Leccinum vulpinum
  • Porphyrellus pseudoscaber
    Porphyrellus pseudoscaber

Valorificare

[modificare | modificare sursă]
Ciulama de ciuperci cu Gălușcă de chifle tiroleză

Această ciupercă are avantajul că este rareori atacată de viermi. Bureții proaspeți pot fi pregătiți ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure sau adăugați la un sos de carne de vită sau vânat.[26][27] În afară de aceasta, ei pot fi tăiați felii și congelați. De asemenea este posibilă, după tăierea în felii, uscarea lor. Culoarea bureților va fi atunci negricioasă. Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel de zacuscă).[28][29]

S-a afirmat, că, specia Leccinum aurantiacum, consumată crudă, poate să genereze incompatibilități la copii precum persoane cu un aparat digestiv sensibil. Astfel, ciupercile acestui soi ar trebui să fie consumate numai bine prăjite sau gătite.[30]

R. Moldova 1995

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Timbru al R.Moldova 1995, vezi imagine
  4. ^ Denumire RO 2
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 516-517, ISBN 3-405-11774-7
  6. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 95-97, ISBN 3-426-00312-0
  7. ^ Jacob Christian Schäffer : „Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur Icones”, vol. 2, Ratisbonae (Regensburg) 1763, tab. 103
  8. ^ Carl Christian Gmelin: „Nothhülfe gegen Mangel aus Misswachs oder Beschreibung wildwachsender Pflanzen”, Editura C. F. Müller, Karlsruhe 1817, p. 281-282 (nr. 151) și tab. 236, 489
  9. ^ Ghidul micologic
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931, p. + tab. 935
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 66, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 518-519, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 520-521, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 438-439, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 520-521, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 484-485, ISBN 88-85013-25-2
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 534-535, ISBN 88-85013-37-6
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 436-437, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 482-483, ISBN 88-85013-25-2
  20. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 490-491, ISBN 88-85013-25-2
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 514-515, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 486-487, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 516-517, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 516-517, ISBN 3-405-12081-0
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 518-519, ISBN 3-405-11774-7
  26. ^ Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 118, ISBN 978-973-50-3475-7
  27. ^ Sanda Marin: „Carte de bucate”, Editura Orizonturi, București 1995, p. 185, ISBN 973-95583-2-1
  28. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
  29. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 26-30 ISDN 3-453-40334-7
  30. ^ Deutsche Gesellschaft für Mykologie: „Zeitschrift für Mykologie, vol. 62-63, Editura Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Berlin 1996, p. 37

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-4, vezi sub "Note"
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Rolf Singer: „Die Pilze Mitteleuropas”, vol. 5 și 6: „Die Röhrlinge, pârțile 1 și 2”, Editura Justus Klinkhardt, Bad Heilbrunn 1965-1967

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Leccinum_aurantiacum&oldid=15633531