Leontin Sălăjan
Leontin Sălăjan (n. Leon Silaghi (Szilágyi) , 19 iunie 1913, Santău, comitatul Sătmar – d. 28 august 1966, București)[1] a fost un politician comunist și general de armată român de origine maghiară. El a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1950-1954) și apoi pe cea de ministru al forțelor armate (1955-1966). Leontin Sălăjan a fost membru al Partidului Comunist Român din anul 1939.
Biografie
[modificare | modificare sursă]Leontin Sălăjan s-a născut la data de 19 iunie 1913, în localitatea Santău (Tasnádszántó, comitatul Sătmar), cu numele de Leon Silaghi (Szilágyi).[2]
Deși s-a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era român. „Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (...) În Ardeal foarte puțini români erau atunci comuniști... La Oradea erau mai ales maghiari. Români nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era român. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era român.”[3] După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.[1]
La 13 martie 1934 a avut primul contact cu armata, în cadrul stagiului militar la Regimentul 3 Transmisiuni (arma geniu). După stagiul militar, a lucrat ca muncitor lăcătuș la depoul CFR din Oradea. În 1939 a devenit membru al Partidului Comunist din România.
În 1944 a devenit secretar al Comitetului Județean de partid Bihor. După răsturnarea guvernului antonescian, apare în presă la 4 septembrie 1944 un Manifest al Comitetului Regional din Banat al Partidului Comunist, semnat de Leontin Silaghi (Sălăjan).[4]
În 1948 este ales în Comitetul Central al PCR. În decembrie 1955, Sălăjan a fost ales membru supleant al Biroului Politic și reales în această funcție în iunie 1960. La cel de-al IX-lea congres al PCR, din iulie 1965, Sălăjan a fost ales membru al Comitetului Politic Executiv, dar nu și între cei șapte membri ai Prezidiului Permanent al CPEx. Leontin Sălăjan a fost deputat de Bihor în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada (1948-1966).
Comandant al Armatei Române
[modificare | modificare sursă]A deținut funcția de adjunct al ministrului Sănătății și Prevederilor Sociale (1948), președinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, iar în perioada 24 septembrie 1949 - 17 martie 1950 a îndeplinit demnitatea de ministru al Construcțiilor în Guvernul Petru Groza (4). A fost avansat la gradul de general-maior (cu o stea).
La data de 18 martie 1950 generalul-maior Leontin Sălăjan a fost numit în funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române și adjunct al ministrului apărării. În octombrie 1951 a fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu două stele), devenind prim-adjunct al ministrului apărării. În acei ani și-a completat pregătirea militară, absolvind la Academia Militară un curs superior special (1953). A fost eliberat din funcție la 26 aprilie 1954.
Revine în armată ca 3 octombrie 1955 în funcția de ministru al forțelor armate, deținând această demnitate pâna în 1966, când a murit. În august 1959, a fost înaintat la gradul de general de armată.
În timpul revoluției ungare din 1956, Sălăjan a făcut parte (împreună cu Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu) din Comandamentul Național organizat pentru a împiedica orice revoltă internă posibilă în Republica Populară Romînă.[5]
A fost decorat cu mai multe ordine ale României socialiste: medalia A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România (1961) etc.
Decesul
[modificare | modificare sursă]Circumstanțele morții generalului Leontin Sălăjan sunt considerate de mai mulți istorici ca fiind neclare. Decesul său a survenit într-un moment destul de tensionat al relațiilor militare româno-ruse și la un an de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Leontin Sălăjan participase în primăvara anului 1966 la mai multe întâlniri la vârf pe tema contribuției militare a României la Comandamentul Pactului de la Varșovia, desfășurate la Moscova și la București. Potrivit istoricului militar Alexandru Osca, la întâlniri au avut loc discuții controversate în legătură cu înființarea unui consiliu militar care să funcționeze pe lângă comandantul-șef sau pe lângă Comitetul Politic Consultativ.
Delegația română și-a exprimat numeroase rezerve și a făcut contrapropuneri la proiectul de statut, dorind ca România să aibă independență sporită față de Moscova, după ce avusese loc plecarea din România a armatei și consilierilor sovietici. Generalul Sălăjan a spus între altele: „Comandamentul Forțelor Armate Unite trebuie să fie un organ de coordonare și nu de comandă, iar relațiile dintre armatele statelor participante la Tratatul de la Varșovia nu poate fi aplicat principiul comenzii unice.”.[6][7]
„După retragerea trupelor sovietice din România și, mai ales, după declarația plenarei lărgite a CC al PMR din aprilie 1964, comuniștii români (...) au contat să obțină în cadrul lagărului sovietic o autonomie sporită, fapt care n-a fost aproape niciodată bine văzut de hegemonul sovietic, indiferent de ce lider s-a aflat la Kremlin”, declară col. prof. univ. dr. Constantin Hlihor.[8]
Pentru a soluționa divergențele, comandantul-șef al Comandamentului armatelor din Tratatul de la Varșovia, mareșalul sovietic Andrei A. Greciko, a stabilit în zilele de 27-28 mai 1966 o întâlnire separată cu responsabilii români – ministrul Sălăjan și generalul-locotenent Gheorghe Ion, șeful Marelui Stat Major al armatei române. Convorbirile comandanților militari sovietici și români au avut loc după o întrevedere Brejnev-Ceaușescu și înaintea consfătuirii miniștrilor apărării din țările membre în organizația pactului de la Varșovia.[9]
La scurt timp după vizita la Moscova, la 28 august 1966, ministrul Sălăjan a încetat din viață în Spitalul Elias, unde fusese internat pentru o operație banală de ulcer sângerând. Cauza decesului a fost o peritonită biliară.
„Cu un an înainte, ministrul Sălăjan avusese o hemoragie digestivă în Iugoslavia (...). În august 1966, hemoragia s-a repetat. A fost internat la Elias. L-a operat profesorul Ion Făgărășanu. Și, când l-a operat, i-a găsit un ulcer sângerând. Probabil că a suturat un țesut inflamator care s-a deschis și bolnavul a făcut peritonită. Și, pe urmă, a fost o evoluție de peritonită cu insuficiență organică multiplă care s-a terminat catastrofal (...) nu știu nimic despre o posibilă ciroză. I-am văzut ficatul, nu era boselat. O fi fost o preciroză”, a declarat fostul medic anestezist șef de la Spitalul Elias, prof. dr. Gheorghe Litarczek.[8]
Aprecieri postume
[modificare | modificare sursă]I s-au organizat funeralii naționale la 30 august 1966. Catafalcul a fost depus, după tipic, în holul de la Sala Palatului. Zilele de 29 și 30 august au fost declarate zile de doliu național. O comisie condusă de secretarul PCR Alexandru Drăghici (fost ministru de interne) a organizat funeraliile.
În semn de prețuire a memoriei lui Leontin Sălăjan, prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer și-a amânat cu 48 ore vizita sa în Grecia.[10] Au participat la funeralii ministrul apărării din URSS, mareșalul Rodion Malinovski, precum și miniștrii apărării din celelalte state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia. Au rostit cuvântări Constantin Drăgan, președintele Uniunii Sindicatelor, generalul Ion Ioniță, noul ministru al apărării și secretarul de partid Alexandru Drăghici.
Rămășițele sale pământești au fost înmormântate într-o criptă aflată în semicercul din jurul Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, alături de cele ale altor militanți pentru cauza muncitorilor și pentru socialism. În 1991, mausoleul a fost dezafectat iar osemintele reprezentaților comuniști au fost mutate în alte cimitire.
Numele Leontin Sălăjan a fost acordat unui bulevard din nou-construitele cartiere muncitorești din București (astăzi Bulevardul Nicolae Grigorescu), precum și Pieței Titan. După Revoluția din decembrie 1989, bulevardul și piața au fost redenumite. De asemenea, obiective industriale și militare au primit numele generalului (Școala Superioară de ofițeri de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație “Leontin Sălăjan” din Brașov etc.).
Citate
[modificare | modificare sursă]„Militarii trebuie să înțeleagă că au datoria sfântă să apere cuceririle revoluționare ale poporului.[11]”—Leontin Sălăjan
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b ro Membrii CC al PCR
- ^ Vizita la Moscova, ucigătoare și pentru Leontin Sălăjan, 13 octombrie 2007, Christian Levant, Adevărul
- ^ Gaston Marin - Din Rezistenta franceza in partidul comunist, 4 martie 2007, Lavinia Betea, Jurnalul Național
- ^ „Implicațiile actului de la 23 august 1944 asupra Banatului”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Biografiile nomenklaturii” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- ^ „Petre Opriș (căpitan), Din culisele aplicației de cooperare desfășurată de trupe ale Organizației Tratatului de la Varșovia pe teritoriile URSS, R. S. România și R. P. Bulgaria (26 octombrie - 3 noiembrie 1966), articol publicat în Anuarul Muzeului Marinei Române 2001, tomul IV, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța S.A., Constanța, 2002, p. 319 – 324” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- ^ A.M.R., Fond V2, vol. 3, dosar nr. 8/61, f. 14 – 15.
- ^ a b „Adevărul, 13 octombrie 2007 - Vizita la Moscova, ucigătoare și pentru Leontin Sălăjan”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Alexandru Osca - Un statut adoptat, dar contestat (articol publicat în "Magazin Istoric" nr. 6/2001)”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Radio Europa Liberă, Rumanian Defense Minister Dies; Ion Ioniță Appointed Successor (31 august 1966)”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Ministerul Apărării - Șefii Statului Major General
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Mihai Mihailide (), „Carnetul roșu și două mâini stângi, gir pentru (in)competență”, Viața Medicală, nr. 38 (1236), arhivat din original la , accesat în
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
| Predecesor: gen. Constantin Gh. Popescu |
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române 18 martie 1950 – 26 aprilie 1954 |
Succesor: gen. Ion Tutoveanu |
| Predecesor: gen. Emil Bodnăraș |
Ministrul Apărării Naționale 3 octombrie 1955 – 28 august 1966 |
Succesor: gen. Ioan Ioniță |
| |||||||||||||||||
- Nașteri în 1913
- Decese în 1966
- Generali români
- Comuniști maghiari români
- Miniștri comuniști români
- Miniștrii apărării naționale
- Politicieni români din secolul al XXI-lea
- Deputați români în Marea Adunare Națională
- Șefi ai Marelui Stat Major al Armatei Române
- Decorați cu Ordinul Muncii
- Membri ai Partidului Muncitoresc Român
- Oameni din județul Satu Mare