Maria Urbanovici

(n.17 septembrie 1948, comuna Vlad-Țepeș, județul Călărași) este poetă, prozatoare și publicist.

Date biografice

S-a născut dintr-o familie de intelectuali de origine polono-ruso-română, refugiată din Basarabia, cu domiciliul forțat în Bărăgan.
Este absolventă a Universității din București, secția polonă-română, promoția 1972.
A fost profesoară de limba și literatura română în județul Teleorman și în București, profesoară de literatură universală la liceul C.A.Rosetti, filolog la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, bibliotecar-traducător la Academia de Educație Fizică și Sport din București.
A debutat în revista “România literară”, 1971, la rubrica “Poșta redacției”, coordonată de poetul Geo Dumitrescu. Versurile erau semnate cu numele Anamaria Condor. Adevăratul debut s-a petrecut însă, în revista "Amfiteatru", în anul 1971.
Debutul editorial a avut loc în 1976 cu volumul de versuri “În prelungirea luminii” la editura Cartea Românească.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății Române a Ziariștilor din 1990, dar și a Asociației Internaționale a Ziariștilor din 1994.
Din 1990 lucreaza în Societatea Română de Radiodifuziune ca realizator și producător de emisiuni culturale în cadrul posturilor: Radio România Actualități, Radio România Tineret și Radio România Cultural. Timp de 16 ani a semnat "Revista literară radio", fondată de Vasile Voiculescu, precum și alte programe: "Diotima - despre iubire, frumos și adevăr", "Talk show de poezie contemporană", "Remember pentru mileniul III - conexiuni culturale", "Imago mundi", etc.
Este autoarea scenariilor pentru spectacolele literare cu public, sub genericul "Salonul literar - Artă poetică", din creația scriitorilor Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Marin Mincu.
A tradus în presa literară și în emisiunile radiofonice de poezie, din lirica poloneză.
În 1997 a absolvit cursurile de comunicare și management cultural din cadrul centrului New Systems.

Opera tipărită

“În prelungirea luminii”, versuri, editura Cartea Românească, București, 1976;
“Cratere”, versuri, editura Cartea Românească, București 1981;
“Lut ars”, versuri, editura Cartea Românească, 1984;
“Heliante”, versuri, editura Albatros, 1987;
“Febra esențială”, antologie, editura Helicon, Timișoara, 1997;
“Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul? Fabula rasa”, proză poetică, Fundația Luceafărul, 2003.

Prezențe în antologii, dicționare, istorii literare

Laurențiu Ulici, "Literatura română contemporană, promoția 70", vol. I, editura Eminescu, 1995;
Tius Vijeu, "Scripta manet. Ghid bibliografic al scriitorilor din Radio", Societatea Română de Radiodifuziune, 2004;
Aurel Sasu, "Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z)", vol. II, editura Paralela 45, 2007;
Marian Popa, "Istoria literaturii române de azi pe mâine", vol. II, editura Semne, 2009;
Academia Română, "Dicționarul general al literaturii române, literele Ț-Z", editura Univers Enciclopedic, 2009

Premii

Diploma și Medalia “Academia Carpatica” - Premiul Femina Diana pentru Creația Excepțională, București 1998;
Premiul Special al Societății Române de Radiodifuziune pentru Creativitate și Inedit în concepția realizării emisiunilor culturale, 1998.
Premiul pentru publicistică, decernat de revista "Convorbiri literare", în 2005.

Referințe critice în reviste (selectiv)

Nicolae Manolescu (“România literară”, nr.13, 1977) :”În fond poeta este o natură reflexivă, înclinată spre discursivitatea rece… Mi-e greu să spun ce se va alege din această poezie deloc lipsită de inteligență, dar care mi se pare că mai mult ascunde adevărata natură a autoarei”.

Dan Cristea (”Luceafărul”, nr. 39, oct.1981): “Maria Urbanovici este o poetă care nu numai că crede în rațiunea de a fi a poeziei în lume, intim legitimată, dar și o poetă capabilă, cum o dovedesc versurile sale, de a-și pronunța sugestiv propriul adevăr de viață, un balans sfâșietor adesea între nostalgia libertății și imperativele firii”.

Ion Arieșanu (“Orizont”, nr.2, 15 ianuarie 1988): “Meditațiile lirice ale Mariei Urbanovici din recentul volum Heliante, Albatros, 1987, transcriu stări ale eului în căutarea unui echilibru. Eroul liric al Mariei Urbanovici este un fragil, un pur, un delicat, care se implică în jocul naturii si în jocul vieții, având, față de fiecare, nostalgii adânci, dar și accente ironice. Deși în esență, de natură livrescă, elementul livresc din lirica ei este topit de poetă în fluxul reflexiv al poemelor. Poezia devine, astfel, nici glacială nici lucida, ci purtată de o stare de grație care învăluie zbuciumatul eu existențial. Există un «exces de sensibilitate» în această poezie reținută și austeră a Mariei Urbanovici, o «cristalizare a nevrozei», spiritul poeziei fiind, cum spuneam, unul pur, cu «pasiuni pentru lumină». Poezia aceasta caută un permanent dialog fie cu o natură mirifică (vezi Febra esențială), fie cu marile întrebări ale existenței, fie cu jocul naturii. În toate aceste ipostaze poeta e când fascinată, când ironică-reflexivă, când gracilă, toate ipostazele semnificând însă o trăire plenară a spectacolului lumii înconjurătoare, o trăire intensă a gândului ca punct de sprijin, ca în frumoasa poemă Punct de sprijin: «Personajele cele mai importante/ ale fiecărei zile/ sunt oamenii și cărțile./ Primii mă îmbrâncesc,/ fac haz, mă plâng./ Cărțile mă obligă/ să-mi semnez sentința/ cu propria mână.»”

Laurențiu Ulici (“România literară”, nr.11, martie 1989): “O neașteptată metamorfoză încearcă să limpezească trecerea Mariei Urbanovici de la lirismul naturist și luminiscent al debutului, la șoapta îngândurată și desfrunzită de afecte din cărțile ulterioare… E aici o confidență de artă poetică, pe care poeta nu o va urma întocmai, dar nici nu va fi prea departe de ea.”

Maria-Ana Tupan (“Apostrof”, nr.11, 1997): "Dacă este să încercăm o definire la modul cel mai general al poeticii Mariei Urbanovici și o situare a ei în tabloul postmodern, aceasta s-ar petrece în orizontul ontologiei dialogice a lui Bahtin-Buber. Poemele sunt repetate încercări de geneză a eului, prin interrelaționarea cu un alt eu sau chiar cu lumea plantelor, animalelor sau rocilor. O ontologie textuală prin care se construiesc poduri între eu și ceilalți, între eu și lume… Limbajul trupului ca și tăcerea sunt încorporate alături de cuvinte, într-un dialog între parteneri, în care auzim, cum ar spune Bahtin, limbajul provocării, interogației, polemicii, tatonării… Saltul de la o situație banală de viață în viziuni suprarealiste este amortizat de continuitatea planului alegoric sau simbolic. Spațiul poemului este acel mediu omogen, în care survin împreună ordinea umanului și alteritatea cosmică. «Socrate al melcilor» este definiția poetului într-un celebru poem al lui Wallace Stevens. Maria Urbanovici, care își declară primele poeme eliberate de lirism, părăsește centrul subiectivității afective, pentru a explora o nouă ontologie a realului din perspectiva eului depersonalizat, devenit «sufletul furnicilor, al păpădiei și al mărgăritarului fericit ascuns într-o scoică» (Edict)… Tot de Wallace Stevens, de data aceasta din Planeta de pe masă, ne amintește Maria Urbanovici în Puterea poemului, care este aceea a generării unui nou spațiu și nou timp: «ne-așteaptă pe masă încă un ev/ numai noi, cu un poem, să putem învârti iar planeta». Asemenea toposuri moderniste sunt însă rare, poezia Mariei Urbanovici luminând aspecte mai puțin explorate ale personalității, cum ar fi conștiința feminității, relațiile dintre sexe, redefinirea identitătii ca raport al eului cu societatea, natura. Poeta se manifestă subversiv față de discursul tradițional falocentric, prin construcția unei feminități magnetice, independente și a unei masculinități anihilate în propria voință sau captive în fantezii marțial-erotice. Capacitatea discursului poetic de a devora experiența concretă, comună își află un aliat într-un protolimbaj al senzorialității, emancipat în imaginar simbolic.”

Adrian Dinu Rachieru (“Luceafărul”, nr. 28/1997): “Deși lipsește din schimbăcioasele clasamente, încropite de statornicii și descurcăreții clienți ai cafenelelor (care macină atâtea energii și deturnează atâtea talente), Maria Urbanovici (pe care o bănuiesc neînrolată) e o voce delicată de indiscutabil talent și dicție fermă. Ignorând bătăliile literare, nepreocupată de revoluții și strategii lirice, poeta refuză alinierea. Și suportă consecințele. Iar Lecția de iubire, «atingând perfecțiunea într-un ștreang», cheamă vuitul anilor tineri, înmuguriți cândva «de patimi necunoscute» și descoperind acum rănile retinei. Starea de «<<rug pregătit», «pâlpâirea de cenușă» vestește «gongul de plumb». Iar viața, doldora de «îndeletniciri mărunte» își urmează scenariul repetitiv, născând în clipa de grație, în «splendorile lucidității» - poemul”.

Roxana Sorescu (“Luceafărul”, nr.3, 29 ianuarie 1997): “Tot ce a publicat până astăzi Maria Urbanovici (În prelungirea luminii - 1976, Cratere - 1981, Lut ars - 1984, Heliante - 1987) pare a contrazice prejudecățile noastre despre ceea ce ar trebui să fie poezia feminină: nici exaltare sentimentală pe temele trasate de destin - amorul și maternitatea - nici înlănțuire de imagini senzoriale stârnite de o oarecare contemplativitate înclinată spre imediată confesiune, nici fabulație compensatorie pentru insatisfacțiile cotidiene, nici bovarismul funciar din care se naște obișnuit impulsul creator feminin. Dimpotrivă, o cenzurare a actului liric, o supraveghere, chiar o mefiență în utilitatea psihică a confesiunii, o tendință marcată de a se ascunde pe sine în spatele gesturilor exemplare și repetabile.(...) Pentru că nu este deloc retorică, pentru că golul dintre imagini nu este umplut cu vorbe de prisos, pentru că se reduce voit la liniile simple, negre, pe coala albă a existenței, poezia Mariei Urbanovici este greu de definit. E arsă și întărită de focul prin care a trecut, ca Lutul ars, pe care și l-a ales odată emblemă.”

Mariana Filimon ("Un exil benevol", "Viața Românească", nr 4-5 ,1998, pg. 243-244): "De la transparența unor notații lirice, la o poezie tot mai deschis reflexivă, notele definitorii ale celor peste o sută de poeme se rostesc tot mai distinct. Ele compun portretul unui autor ce-și asumă cu discreție intelectualitatea, cenzurându-și avânturile declarative, înlocuindu-le cu caligrafierea unor stări poetice esentiale... Versurile Mariei Urbanovici, «un exil benevol» în starea de grație a poeziei, se citesc cu emoție și interes."

Gheorghe Grigurcu ("Lupta cu artificiul", "România literară", nr. 9, 10-16 martie 2004): "Lirismul Mariei Urbanovici participă evident la mișcarea, îndeajuns de amplă azi, a depoetizării, a reorientării către proză a unei poezii amenințate de artificiul distins, de elevația factice, cautând a înlătura asocierile, după cum declara d-sa, «tocite, umflate sau golite de sens». Poeta se apropie de lucruri cu o atenție a descriptorului mai curând decât cu o dispoziție a contractării lor fantaste prin metaforă, atitudine ce nu exclude, ci dimpotrivă sporește un atașament emoțional. Căci în masura în care antipoezia e o ironie la adresa poeziei, ea ni se înfățisează adesea, în chip compensator, vascularizată, în pofida asperităților ei, de o sensibilitate existențială care se poate dovedi o față acceptabilă a sentimentului devalorizat de poetica modernă. Paradoxal, ironia care e o aneantizare, se țese din materialități mărunte, dar palpabile, din gesturi anodine, dar precise, care transmit fiorul vieții.(...) Inima blamată într-o formulă faimoasă, de către Edgar Poe se insinuează în ceea ce am numi mitul concretului."

Paul Aretzu ("Poezia despre ființa sufletului", "Ramuri", nr. 5-6, mai-iunie 2004): "Moralistă subțire, dezavuează zădărniciile trupești, care o împiedică să înțeleagă «șoapta venită din adânc, din piept, din creier, unde simt că locuiește cineva, prezență miraculoasă» (Povestiri despre nimic I). Așteaptă revelația, dar se simte trădată de limba «în care de mult nu mai visez». Imaginea persistentă a viermelui reprezintă inanitatea, lipsa de viitor, crepuscularitatea omenirii. Poeta oscilează între nostalgia după o idealitate transcendentă, intuită, și melancolia intelectuală, decepția produsă de realul umilitor, singurătatea prolifică «acest vacuum, acest desert», «magma unui vulcan, care stă să erupă, de sub covor, de sub cărți, printre tablouri, gălbenele, frunze uscate». Poeta este frustrată de propria-i inadecvare la real. Dar banalul, cotidianul este uneori translat în simbolic, în abstract. O ascensiune montană se transformă într-o lecție de ieșire din timp, despre asceză, despre comunicare fără cuvinte."

Referințe critice în cărți (selectiv)

Laurențiu Ulici (“Prima verba”, vol 2, editura Albatros, 1978, pag.131-133): “Un fel aparte de bucurie lirică întemeiată pe substituiri și disimulări transpare din versurile Mariei Urbanovici (In prelungirea luminii, editura Cartea Românească, 1976). Poeta afectează un vitalism vegetal, cu schimbări spontane de calități, cu ritmuri ordonate ciclic, pentru a compensa o tendință structurală de insistență analitică asupra întîmplărilor proprii… Strategia efectului poetic este astfel ușor deconspirată și nu în dezavantajul poeziei, fiindcă prezența în același context a bucuriei imnice, sugerate de poza vitalismului vegetal și a împăcării interioare, sugerate de confesiunea în lumina calm-elegiacă, produce o undă lirică mai profundă decât aceea rezultată din prezența numai a afectării strategice. Prin intervenția subiectivității adevărate, neascunse, poemele câștigă în expresivitate.”

Laurențiu Ulici ("Literatura anilor ‘70", editura Eminescu, 1995): “Ce pare s-o intereseze în chip obsesiv este pe de-o parte, dorința de a regăsi paradisul pierdut al tăcerii grăitoare, aptă de a acumula mai fidel decât orice rostire tensiunile existenței zilnice și inconfortul unei firi dominate de îndoieli fără ieșire …iar pe de alta, nevoia de certitudine deopotrivă în ordinea vieții și a poeziei ca reflex al acesteia, cu atât mai intens cu cât sentimentul nesiguranței e mai activ.“

Paul Dugneanu ("Forme literare", editura Eminescu, 1993, pag. 192-195): “Un imagism cu infiltrații expresioniste, aceasta ar fi formula sintetică a liricii Mariei Urbanovici din volumul Lut ars.(…) Un tragism întunecat străbate o serie de mici poeme, ce mi se par și cele mai semnificative și reușite sub raport estetic, pentru acel aliaj dintre imagism și substanța expresionistă de care vorbeam la început. O exultanță ciudată, amestec de viață și moarte, colorează substanța sticloasă a imaginilor: «Și sub pământ miroase a flori de tei/ Mi se vindecă rănile de dulceață/ Dar presimt la ceas târziu, un fioros extaz». (Zori). Acest «fioros extaz», imagine poetică memorabilă, traduce foarte exact alchimia thanatică a poeziei. Ea nu mai provoacă însă spaimă, nesiguranță, dezechilibru psihic și sufletesc, ci o tristețe calmă, senină ca în Lut ars.(…) Versurile Mariei Urbanovici relevă o sensiblitate poetică gravă, polarizată în jurul unor motive ce iradiază cu intensitate obsesivă și dau consistență viziunii lirice.”

Marian Popa (“''Istoria literaturii române de azi pe mâine”, editura Fundației Luceafărul, 2001): “O poetă preocupată de cuvinte, de ființa poemului, de antropomorfismul ființial poematic, poem pe deasupra, femeie fină în toate cele ce simte, dorește și ține să comunice, legitimându-se prin puterea celei dezarmate, autoanalitice(…) reprezentând grația amenințată și periclitată. Frigul, un poem scurt(…) o definiție de existență nonfigurativă și psihologia complicată a terifiantului în cotidianul banal, vag politizat.”

Ioan Adam (“Parole în Balcania”, editura Adam, București, 2003, pg. 125-127): “Uimitoare la această înțelegere a poeziei ca jertfă, ca ardere de tot în catedrala poemului, este pendularea continuă între un plan al viziunii aspre, expresioniste și unul al cântului delicat, imponderabil, ca un zăbranic. Sedusă de tăcere, Maria Urbanovici sfidează neființa prin cuvinte. Este lecția ei de limbă vie predată cu devotament de mai bine de doua decenii. Febra esențială închide între coperțile ei elegante un țipăt cernit, discret și totuși pătrunzător.”

Titus Vijeu ("Scripta manent. Ghid bibliografic al scriitorilor din Radio", Societatea Romana de Radiodifuziune, 2004, pg. 361-362): "Chiar evitând cărările gloriei, Maria Urbanovici rămâne o poetă suferind continuu de febra esențială a poeziei. O poetă a insomniilor, prefăcând-o într-o «coloană de foc, luminând drumul» și destrămând «esențele lui Hypnos» pentru a-și asigura accesul la o luciditate supremă. Lirismul este alungat programatic din încăperile de cuvinte ale poemului, pentru ca realitatea să poată pătrunde în ele sub forma unor șocuri continue, ca acele «întâlniri cu aproapele» despre care vorbea cândva Cesare Pavese, scriitorul meridional evocat în poemul Printre mesteceni, din volumul Lut ars. Ca și pentru acela, literatura este și în cazul Mariei Urbanovici «o meserie de a trai» menită să combată «viciul absurd» (il vizio assurdo) al morții: «Cu aceste încălțări de culoarea sângelui închegat/ am traversat cea mai cumplită noapte/ încalță-te/ descalță-te/ mori odată,/ dar mai bine încearcă să trăiești/ viforul sparge afară toate felinarele,/ acum e timpul să arăt/ cum îmi scot viața de pe mine/ precum camașa de fiecare zi». Poezia Mariei Urbanovici, densă și unitară există în primul rând, grație acelui «flux dialectic» în care viața și moartea fixează «un strigat metafizic» pe frunțile de luceafăr ale poeților adevărați."

Paul Aretzu ("Viziuni critice", editura Ramuri, 2005, pg.123-126): "Poeta caută salvarea înăuntru și în afara sa «în mănăstirea din suflet mă des-pătimesc», «în singurătatea de deasupra-deasuprelor mă des-pătimesc». Volumul (Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul? Fabula rasa II) evoluează către devoție, poeta așteaptă să primească, sub formă euharistică, cel mai pur cuvânt, cel plin de toate semnificațiile și veșnic viu. În felul acesta, se realizează condițiile din alegațiile inițiale: comunicarea sufletului cu Dumnezeu. Este un drum inițiatic, al renovării, al salvării ființei, refăcând personalizat traseul dantesc. Volumul începe cu o exacerbare a eului și se termină cu o dezmărginire a acestuia. Maria Urbanovici realizează un volum remarcabil, substanțial și foarte bine structurat, ca un răspuns la propria-i aserțiune duhovnicească: «Scrie, continuă să scrii, nu lăsa ființa sufletului să se prăpădească zadarnic»".

Academia Română ("Dicționarul general al literaturii române, literele T-Z", editura Univers Enciclopedic, 2009, pg. 114-115): "Discursul poetic se structurează într-un balans nesfârșit între viziunea expresionistă tragică și fiorul elegiac, aproape imnic. Livrești ca sursa de inspirație (Biblia, doctrinele mistice, poetul Odysseas Elytis), empatice din perspectiva efectului scontat, poemele din volumul Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul?, subintitulat Fabula rasa II(2003), aduc în prim plan oscilațiile eului liric, aflat în căutarea disperată a unei identități. Polifonie, schimbări de registru stilistic, abundența de simboluri (porumbelul, statuia, oglinda, etc), teatralitatea, toate acestea atestă disponibilitatea poetei pentru îmbinarea tehnicii cu emoția și viziunea. În ordinea apariției lor, cărțile par a se înscrie într-un fel de proiect al cărui mesaj vizează ab initio transcendența, întorcându-se în final în același spațiu generos de semnificații proteice: prelungirea luminii, craterul, lutul ars, floarea soarelui, lumina nemuritoare. Pentru U. poezia se definește ca o «febră esențială», «o lege care te îngroapă de viu/ în splendorile lucidității»".

Legături externe

"România literară online" (nr.9, 2004): "Lupta cu artificiul" de Gheorghe Grigurcu^{[nefuncțională]}