Sari la conținut

Naționalism românesc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Steagul României
Distribuția geografică a românilor

Naționalismul românesc este o formă de naționalism care afirmă că românii sunt o națiune și promovează identitatea și unitatea culturală a românilor. Varianta extremistă a este ultranaționalismul românesc.

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Antecedente

[modificare | modificare sursă]

Predecesoarele statului român modern au fost principatele Țara Românească și Moldova, care au fost, în cea mai mare parte a existenței lor, vasale Imperiului Otoman. Unul dintre primii susținători ai naționalismului românesc a fost domnitorul Moldovei Iacob Heraclid (care a domnit între 1561-1563), care a declarat că românii au descendență romană și a încercat, fără succes, să unească Moldova, Țara Românească și Transilvania – cele trei regiuni principale locuite de români.[1][2] Ulterior, domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul, a reușit, pentru scurt timp, în 1600, să unească cele trei regiuni, marcând prima dată când acestea au fost unite sub un singur conducător.[3] Din acest motiv, el este considerat și astăzi un simbol al unității românești.[4]

În Transilvania, aflată atunci sub stăpânirea habsburgică, mișcarea culturală numită Școala Ardeleană a fost fondată într-o perioadă în care românii din regiune se confruntau cu lipsa de drepturi sociale și politice. În documentul din 1791, Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae („Petiția valahilor [românilor] din Transilvania”), Școala Ardeleană a cerut drepturi egale pentru populația românească și a afirmat continuitatea națională românească de la Dacia romană.[5] Documentul a fost ignorat.

Răspândirea naționalismului romantic în Europa din secolul al XIX-lea a influențat și românii. Răscoala din 1821 din Țara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu, a fost descrisă de specialiști ca exprimând o formă timpurie de naționalism românesc.[6][7] Istoricul american Grant T. Harward consideră răscoala lui Vladimirescu din 1821 drept „primul semn major al naționalismului românesc”.[8]

Revoltele din 1848 din Țara Românească și Moldova (parte a Revoluțiilor Europene din 1848) au avut și ele nuanțe naționaliste. Românii transilvăneni, în timpul Revoluției Maghiare din 1848, conduși de Avram Iancu, au luptat împotriva revoluționarilor maghiari și au cerut autonomie.

Apariția unui stat național românesc

[modificare | modificare sursă]

Aceste curente naționaliste au culminat cu unirea a Moldovei și Țării Românești sub Alexandru Ioan Cuza în 1859, care a devenit o uniune politică în 1862, marcând formarea statului român modern. Acesta a rămas sub suzeranitatea otomană, deși acest statut era atunci doar nominal. La 21 mai 1877, România și-a declarat independența față de otomani, în contextul Războiului Ruso-Turc (1877–1878), evenimentele și luptele asociate fiind cunoscute în istoriografia românească drept „Războiul de Independență al României”. După victoria Imperiului Rus și a României, domnitorul Carol I a luat titlul de Rege, reflectând statutul complet independent al țării.

Regatul României și-a extins pentru prima dată teritoriul prin achiziția Cadrilaterului de la Bulgaria în 1913, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, deși aici se afla doar o minoritate de români.[9]

România Mare, idealul național românesc pentru iredentiști și naționaliști, realizat istoric între 1918 și 1940.

Împlinirea idealului de România Mare

[modificare | modificare sursă]

Cea mai importantă extindere teritorială a fost inițiată la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1918; prăbușirea Imperiului Austro-Ungar a permis unirea Transilvaniei cu România, iar prăbușirea Republicii Ruse și Războiul Civil Rus au permis românilor din Basarabia să formeze Republica Democratică Moldovenească, care ulterior s-a unit cu România. „România Mare” a fost împlinită, satisfăcând ambițiile naționaliștilor și iredentiștilor.

Cu toate acestea, existau acum minorități non-românești semnificative (mai ales maghiari în Transilvania și grupuri slave în Basarabia). Noua realitate multietnică și multiculturală contravenea fundamental dorinței naționaliștilor de a avea un stat românesc omogen,[10] iar impunerea unei „conștiințe naționale moderne” a fost dificilă din cauza secolelor de separare politică a regiunilor românești.[11] Pentru antropologii, istoricii și oamenii de știință naționaliști, supraviețuirea României a devenit fundamental legată de necesitatea menținerii unității etnico-naționale într-un singur stat.[12]

Perioada fascistă și Al Doilea Război Mondial

[modificare | modificare sursă]

În perioada fascistă din România (1937–1944), atitudinile naționaliste au evoluat spre o formă extremă, fiind impregnate și cu antisemitism. Mișcarea fascistă cea mai intensă a fost Garda de Fier, care a guvernat pentru scurt timp între 1940 și 1941. Garda de Fier promova un naționalism religios puternic, liderul său, Corneliu Zelea Codreanu, descriind grupul ca fiind o „școală spirituală... [care] urmărește să transforme și să revoluționeze sufletul românesc”.[13][14]

În această perioadă, succesele teritoriale ale României au fost parțial inversate odată cu ocuparea și anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în 1940, precum și cu cedarea forțată a Transilvaniei de Nord către Ungaria în același an. România, sub conducerea lui Ion Antonescu, s-a alăturat celui de-Al Doilea Război Mondial de partea Puterilor Axei și a participat la Operațiunea Barbarossa în 1941, recâștigând Basarabia, precum și Odessa și teritoriile înconjurătoare (Guvernământul Transnistriei) ca recompensă pentru pierderea Transilvaniei de Nord. În timpul războiului, Antonescu a adoptat o politică de colonizare în Guvernământul Transnistriei, marcând o schimbare de la o politică naționalistă ce privilegia separarea de naționalitățile străine la una care promova expansionismul și dominația asupra celor percepuți drept popoare inferioare (slavi și evrei). Acest lucru era văzut ca benefic pentru poporul român, implicând suprimarea celor considerați o amenințare fundamentală pentru România prin reducerea „spațiului lor de locuit”.[15]

Puterile Axei au pierdut în cele din urmă războiul, iar granițele României s-au schimbat din nou. Uniunea Sovietică a recucerit Basarabia, iar România a recâștigat Transilvania de Nord. Acestea sunt, până în prezent, granițele României.

Perioada comunistă

[modificare | modificare sursă]

Un regim comunist a fost instaurat în România după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar în primii ani ai acestui regim, naționalismul românesc a fost suprimat în favoarea rusificării.[16] După 1955, a avut loc un proces de de-satelizare, punând capăt perioadei de dominație sovietică necontestată.[17]

În timpul conducerii lui Nicolae Ceaușescu (1965–1989), a început să fie promovată o formă de naționalism românesc cunoscută drept național-comunism, implicând formarea unui cultul personalității lui Ceaușescu și idealizarea istoriei României (protocronism). Ceaușescu a mers până la a-l semi-reabilita pe Ion Antonescu (considerându-l un „patriot neînțeles”)[6][7] și a condamnat Pactul Molotov–Ribbentrop care permisese Uniunii Sovietice să ia Basarabia în 1940.[18]

Era comunistă din România s-a încheiat odată Revoluția Română din 1989.

Evoluții contemporane

[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Relațiile dintre Republica Moldova și România și Unirea Republicii Moldova cu România.

În prezent, principala expresie a naționalismului românesc este promovarea reunificării Republicii Moldova cu România. Moldova (formată din cea mai mare parte a Basarabiei sovietice) și-a obținut independența față de Uniunea Sovietică în 1991, dar nu a reușit să se unească cu România. Mișcarea s-a confruntat cu ostilitatea guvernelor anterioare pro-ruse ale Moldovei independente. Cu toate acestea, guvernul pro-european al Maiei Sandu a dezvoltat o relație mai strânsă cu România, favorizată de legăturile culturale și de patrimoniu dintre cele două țări. Sandu însăși a declarat la un moment dat că, dacă s-ar organiza un referendum privind unirea Moldovei cu România, ea ar vota „da”.[19][20]

Partide

[modificare | modificare sursă]
Parte din seria despre Categorie:Naționalism
Naționalism

Actuale

[modificare | modificare sursă]

Foste

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
v • d • m
Iredentism
Africa
Asia
Armenia • Azerbaijan • China • Coreea • India • Indonezia • Iran • Israel • Mongolia • Nepal • Filipine • Siria • Yemen
Europa
Albania • Bulgaria • Croația • Finlanda • Germania • Grecia • Irlanda • Italia • Macedonia • Moldova • Olanda • Portugalia • România • Rusia • Serbia • Slovenia • Spania • Suedia • Țările Catalane • Ucraina • Ungaria
America de Sud
Oceania
  1. ^ Theodorescu, Răzvan (). Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550–1800) (Vol. 1). Editura Meridiane. 
  2. ^ Iorga, Nicholae (). „Despot-Voda”. Universul Literal (32). 
  3. ^ Djuvara, Neagu; Anton, Cristian (). A brief illustrated history of Romanians. Bucureşti: Humanitas. ISBN 978-973-50-4334-6. 
  4. ^ „Michael | Ruler, Conqueror, Reformer | Britannica”. www.britannica.com (în engleză). Accesat în . 
  5. ^ Kovács, Áron (). „Continuity and Discontinuity in Transylvanian Romanian Thought: An Analysis of Four Bishopric Pleas from the Period between 1791 and 1842” (PDF). Hungarian Historical Review. 5 (1): 46–72. 
  6. ^ Vârtosu (1945), pp. 345–346
  7. ^ Potra (1963), pp. 22–23
  8. ^ Grant T. Harward, Cornell University Press, 2021, Romania's Holy War
  9. ^ „Radio Romania International - 80 years since Romania ceded Southern Dobruja”. Radio Romania International. Accesat în . 
  10. ^ Livezeanu, Irina (). Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building & Ethnic Struggle, 1918-1930 (în engleză). Cornell University Press. ISBN 978-0-8014-8688-3. 
  11. ^ Team, MoH (). „The "Majority Question" in Interwar Romania: Making Majorities from Minorities in a Heterogeneous State”. The Myth of Homogeneity (în engleză). Accesat în . 
  12. ^ Team, MoH (). „The "Majority Question" in Interwar Romania: Making Majorities from Minorities in a Heterogeneous State”. The Myth of Homogeneity (în engleză). Accesat în . 
  13. ^ Payne, Stanley G. (). A history of fascism, 1914 - 1945. Madison, Wis.: Univ. of Wisconsin Press. ISBN 978-0-299-14874-4. 
  14. ^ Haynes, Rebecca (). „WORK CAMPS, COMMERCE, AND THE EDUCATION OF THE 'NEW MAN' IN THE ROMANIAN LEGIONARY MOVEMENT”. The Historical Journal (în engleză). 51 (4): 943–967. doi:10.1017/S0018246X08007140. ISSN 0018-246X. 
  15. ^ Solonari, Vladimir (). „Nationalist Utopianism, Orientalist Imagination, and Economic Exploitation: Romanian Aims and Policies in Transnistria, 1941–1944”. Slavic Review. 75 (3): 583–605. doi:10.5612/slavicreview.75.3.0583. ISSN 0037-6779. JSTOR 10.5612/slavicreview.75.3.0583. 
  16. ^ „Romania - Communist Rule, Securitate, Ceausescu | Britannica”. www.britannica.com (în engleză). Accesat în . 
  17. ^ „România – URSS: gradul de supunere al Romaniei faţă de colosul sovietic până la venirea lui Ceauşescu”. historia.ro. Accesat în . 
  18. ^ Crowther, William E. (). „Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture”. Nationalities Papers. 29 (2): 368–370. doi:10.1017/s0090599200019851. ISSN 0090-5992. 
  19. ^ „Moldova and Romania: A Long and Complicated Relationship | Origins”. origins.osu.edu (în engleză). . Accesat în . 
  20. ^ Cojocaru, Cristian (). „Ce ar vota Maia Sandu la un referendum pentru unirea Republicii Moldova”. IMPACT.ro. Accesat în . 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Naționalism_românesc&oldid=16761414