Sari la conținut

Nicolae Mișu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nicolae Mișu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, Țara Românească Modificați la Wikidata
Decedat (66 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
CopiiNicolae Mișu Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician
diplomat Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Ministru al Afacerilor Externe Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
GuvernGuvernul Artur Văitoianu
Precedat deArthur Văitoianu
Succedat deAlexandru Vaida-Voievod
Ambasador al României în Regatul Unit Modificați la Wikidata
În funcție
 – noiembrie 1921
Precedat deGheorghe Manu
Succedat deNicolae Titulescu
Ambasador al României în Turcia Modificați la Wikidata
În funcție
octombrie 1911 – ianuarie 1913
Ambasador al României în Austria Modificați la Wikidata
În funcție
noiembrie 1908 – noiembrie 1911

PremiiOrdinul Leul Alb în grad de mare cruce[*] de la Tomáš Garrigue Masaryk ()

Nicolae Mișu (n. , București, Țara Românească – d. , București, România) a fost un politician și diplomat român.

A studiat dreptul în Germania, unde a obținut Doctoratul în drept la Göttingen, după care a urmat studiile în Franța, la înalta Școală de Științe Politice de la Paris.[1]

Prima sa însărcinare a fost cea de reprezentant al României în Bulgaria. În continuare a fost trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Viena (noiembrie 1908-octombrie 1911), Constantinopol (octombrie 1911-decembrie 1912) și Londra (noiembrie 1912-octombrie 1919)[2][3].

A fost ministru de externe român de la 15 octombrie la 30 noiembrie 1919 în Guvernul Artur Văitoianu, și a fost semnatar din partea României al Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

A fost administrator al Domeniilor Coroanei (1919-1920) și șef superior al Curții Regale, reintitulat "ministru al Palatului" (1920-1924)[4][1].

Nicolae Mișu a murit la București în 1924. Este tatăl diplomatului și jucătorului de tenis Nicolae Mișu (II).

  1. ^ a b Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică_3_1918-1953
  2. ^ Cain, Daniel (). Un trimis al Maiestății Sale: Nicolae Mişu. Anima. 
  3. ^ Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914–1919, 408 pagini, Editura Humanitas SA, 2014
  4. ^ Vișan-Miu, Tudor (). „Tabele cu liste ale demnitarilor Curții, 4. Miniştrii Casei Regale”. Mareșalii palatului. Demnitari ai Curţii regilor României, 1866–1947. Corint Books. p. 276. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]