Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman.
Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).
În ţările române, trecerea timpului şi socoteala anilor erei bizantine s-a făcut până spre miezul veacului al XIX-lea cu ajutorul cifrelor chirilice. Ceas pictat cu cifre chirilice, încremenit pe ora morții lui Iisus Hristos. Pictură din interiorul bisericii de lemn din Petrindu, Sălaj, semnată de Dimitrie Ispas de la Gilău, 1835.
Era bizantină, întâlnită adesea sub forma de ani de la facerea/zidirea lumii sau ani de la Adam, a fost cronologia folosită oficial în Imperiul Bizantin și în bisericile ortodoxe. În Patriarhia Ecumenică a fost în uz din anul 692 până în 1728. În țările române, era bizantină a fost cu precădere folosită până spre mijlocul secolului al XVIII-lea, fiind înlocuită treptat, până spre mijlocul secolului al XIX-lea, cu era noastră, pe care o socotim de la nașterea Domnului.
Derivată din Septuaginta și din tradiția ebraică, era bizantină (în greacă: Etos Kosmou sau Apo Kataboles Kosmou, în latină: Annus Mundi sau Ab Origine Mundi) a fixat data creației la 5508 de ani înainte de întruparea lui Hristos și calcula anii de la facerea lumii. Data creației sau începutul erei bizantine a cunoscut câteva corecții până a fost fixată definitiv înainte de anul 692, era noastră. Primele încercări sunt cunoscute încă din jurul anului 412
Heraclius a reorganizat conducerea imperiului, după decăderea suferită sub predecesorii săi la tron, și a reușit să redobândească de la perși teritoriile pierdute anterior.
A încercat să încurajeze reunificarea dintre creștinii ortodocși și monofiziți, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelism. Deasemenea, a schimbat limba oficială a imperiului din latină în greacă. Numeroși istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", după această dată.
