Adrian Păunescu

Adrian Păunescu
Adrian Păunescu în 2009
Date personale
Născut	20 iulie 1943 Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova
Decedat	5 noiembrie 2010 (67 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (sindromul multiplei insuficiențe de organe[*]​)
Părinți	Constantin M. Păunescu Constantina (Margareta) (m.v.)
Căsătorit cu	Constanța Buzea Carmen Antal
Copii	Ioana și Andrei
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	scriitor, publicist, politician de stânga
Limbi vorbite	limba română
Partid politic	Partidul Comunist Român, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Democrației Sociale din România, Partidul Social Democrat
Studii	C.N. „Carol I” (Craiova) Școala Centrală (București) Litere, Univ. din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1960–2010
Limbi	limba română
Mișcare/curent literar	neomodernism
Subiecte	sociale
Specie literară	poezie, proză, publicistică, texte de cântece
Operă de debut	Ultrasentimente (1965)
Opere semnificative	Repetabila povară (1974) Pământul deocamdată (1976) Iubiți-vă pe tunuri (1981)
Note
Premii	Ordinul național „Steaua României” Ordinul Republicii
Cariera politică
Membru supleant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 18 martie 2005 – 26 ianuarie 2009
Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 4 noiembrie 1993 – 27 ianuarie 1997
Invitat special al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
În funcție 1 februarie 1993 – 4 noiembrie 1993
Senator al României
Circumscripția	Hunedoara
Legislatură	legislatura 2004–2008[*]​
Grup parlamentar	Partidul Social Democrat
Partid politic	PSD (16 octombrie 2001–prezent) PDSR (10 octombrie 2000–16 octombrie 2001) PSM (1992–2000) PCR (1968–1989)

Poetul Adrian Păunescu în tinerețe

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Familia și educația

Timbru poștal din Republica Moldova cu imaginea lui Adrian Păunescu

Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia), fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.

Activitate

Scriitor

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".

În Cenaclului Flacăra

• 17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori
• Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
• În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități
• În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
• 7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Jurnalist și om de televiziune

În anii '70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. El a fost redactor șef adjunct la România literară și redactor șef șa Revista Flacăra. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.

• 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)
• Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
• 27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2
• 21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
• 7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
• Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.

După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a fost senator de Dolj din partea acestui partid. În legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a inițiat 3 propuneri legislative.

Ca senator, Adrian Păunescu a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 10 octombrie 2000, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, Adrian Păunescu a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Republica Turcia și Republica Portugheză. În legislatura 2000-2004, Adrian Păunescu a inițiat 6 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.

În legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost senator de Hunedoara din partea PSD. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Irlanda și Republica Populară Chineză. Adrian Păunescu a inițiat 7 moțiuni și 17 propuneri legislative, din care 2 au fost promulgate legi.

Afilieri

• Președinte al Fundației "Iubirea"
• Președinte al Fundației "Constantin"

Cărți publicate

• Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
• Mieii primi (1966, poezii)
• Fântâna somnambulă (1968, poezii)
• Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
• Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
• Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
• Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
• Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
• Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
• Repetabila povară (1974, poezii)
• Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
• Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
• Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
• Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
• Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
• De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
• Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
• Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
• Locuri comune (1986, poezii)
• Viața mea e un roman(1987, poezii)
• Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Păunescu)
• Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
• Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
• Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Front fără învingători (1995, poezii)
• Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
• Tragedia națională (1997, poezii, referințe ­critice de Constantin Noica)
• Deromânizarea României (1998, poezii, texte introdu­ctive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
• Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
• Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
• Măștile însîngerate (2001, proze)
• Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
• Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
• Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
• Din doi în doi (2003, poezii)
• Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
• Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
• Întoarcerea pe Atlantida (2003, tradu­cere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
• Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
• Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
• Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
• Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
• Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
• Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
• Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
• Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
• Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
• Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
• Vinovat de iubire (2010, roman)
• Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Prezențe în traduceri și antologii

• Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – versiune bilingvă română și engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5
• Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) assisted by Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5
• Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul - o colecție de poezie din Republica Moldova - bilingvă Română și Engleză - Daniel Ioniță și Maria Tonu (editori); Daniel Ioniță (traducător principal) cu Eva Foster, Prof.Dr. Daniel Reynaud și Rochelle Bews (asistenți la traducere) - Editura MediaTon, Toronto, Canada - 2018 - ISBN 978-1-7751837-9-2
• Testament - 400 Years of Romanian Poetry - 400 de ani de poezie românească - bilingual edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Daniel Reynaud, Adriana Paul & Eva Foster - Editura Minerva, 2019 - ISBN: 978-973-21-1070-6

Referințe critice

Aurel Martin

Critica literară a relevat „structura nobilă” a creației poetice păunesciene încă de la debutul din 1965, cu «Ultrasentimente», volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului.» (MarP, 245).

Paradoxul purității edenicului cuplu este conjugat în versuri grațios-tensionate și de mare originalitate: La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ținea de soare încă, / Sau cu-o mare și cu-o Africă adâncă, / Oh, doi tineri au ieșit frumos din plante. // Ea – dintr-o șerpească iederă și-a tras / Trupul ca o ceață, ca o amețeală. / El – dintr-un stejar făcut-a primul pas / Dat afară de o sevă inegală («Geneza»). Nunta eroului său liric, prin „tunelul timpului”, reverberează „familia adâncă” a istoriei neamului său, în spiritul autohton al puternicului cult al perechii: Nunta pe care am avut-o noi / Cade-n pământ, vâslind din rame roșii, / Pierzând din pitoresc și din văpăi, / Și-ajunge-acolo unde sunt strămoșii. // Cred că se află spre bunici acum, / Cutremurându-i, legânându-i încă, / Și mai adânc, la reci oglinzi de fum, / Spre o familie și mai adâncă. («Ezitarea»).

Eugen Simion (1966)

Revolta semnificantului împotriva semnificatului, ori a semnificatului împotriva semnificantului în poezia lui Adrian Păunescu este semnalată de criticul Eugen Simion chiar din „buchetul ultrasentimentelor”: «...pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generație, / Am scris această carte pe care o ador.» (SSra, I, 247).

Mircea Tomuș (1966)

Comentând Mieii primi (1966), Mircea Tomuș remarca și o «regiune calmă» în creația păunesciană din perioada erupției lirice a generației resurecționale, cu versuri ce «nu forțează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulțumește doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conținut liric, în rând cu atâția alți confrați; aici autorul este sensibil și comunicativ, predispoziția pentru deturnarea în grotesc a imaginii sau pentru un anume spirit burlesc în versificare, venind fără îndoială dintr-un fond original, nu este exagerată peste limitele lirismului; din contră, îl servește luminându-l, fără ostentație, prin contrast: Când toamna-n stele e foc și moarte, / Aici dorm câinii cu boturi calde / Culcate să coacă dovlecii pe câmp / – Doarme băiatul cu trupul cald, / Sus între struguri mari într-o vie, / Ca lângă un arbore foarte înalt, / Doarme băiatul cu trupul cald, / La trupul celui care-o să fie; mai putem întâlni, în cuprinsul volumului […], câteva asemenea oaze liniștite de sensibilitate discretă și lirism în cuprinsul unei poezii în general agitată de mari furtuni.» (TCar, 111 sq.); de asemenea, «cât privește predispoziția spre simboluri», criticul nota că «nu suntem șocați de gradul de absurditate al unor raportări, deși pentru logica obișnuită nu e tocmai cel mai normal lucru să declari că trăim într-o pasăre: Într-o enormă pasăre suntem însămânțați, / Modul nostru de viață / E osul unei aripi zburătoare...» (TCar, 112).

Eugen Simion (1968)

Eugen Simion vede în Fântâna somnambulă (1968) „capătul” păunescianului «lirism ezoteric, ermetic – prin imagismul torențial -, pătimaș și orgolios», dar și aspirația respectivului lirism «la o asumare a totalității», ori «o mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor» (SSra, I, 247 / 252).

Ion Pop

Criticul Ion Pop apreciază că «de la Ultrasentimente (1965), până la Istoria unei secunde (1971), Adrian Păunescu rămâne poetul care-și clamează patetic sentimentele și ideile, cu prezumția de a se afla mereu în fața unei mulțimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înțeleagă, de unde tonalitățile diverse ale discursului liric, de la jubilația cea mai neîngrădită, alimentată de sentimentul consonanței cu „publicul”, la spectaculoasa lamentație nu lipsită de orgoliu, a celui care se descoperă monologând solitar, și la apostrofa sarcastică, necruțătoare. O fire romantică furtunoasă, greu de stăpânit, din familia de spirite a unui Heliade (mai degrabă, decât a lui Macedonski sau Minulescu, despre care s-a vorbit) întreține suflul liric al mai multor poeți uniți într-o singură voce: un autor de imnuri și ode, altul tentat de dimensiunile epopeice ale poeziei, altul, un pamfletar virulent. În orice caz, indiferent de nuanțele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocație pentru social, întrebându-se (și ca foarte talentat și incisiv publicist) asupra problemelor zilei, forțând auzul colectivității și insinuându-se drept conștiință reprezentativă a epocii. […] Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator, cu dubii față de tiparele impuse, cultivându-și, prin urmare, luciditatea receptării „întâmplărilor din afară”. Existența (esențialmente socială) nu e simplu spectacol, obiect de contemplație detașată, ci spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unei permanente confruntări, în care eul poetic își revendică o anume superioritate, întrucât are tocmai acest orgoliu al lucidității intransigente, capabilă să „demaște” inerțiile exterioare, ca de altfel și propriile momente de stagnare.» (PPg, 224 sq.).

Marin Sorescu

O treaptă importantă în evoluția liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian «...în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie – și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm și inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi șale demne, / noi care suntem ninși pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart ghețarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (...) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind și noi tot oameni de zăpadă... Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheții pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al țării...» (SUș, 77 sq.).

Mircea Tomuș (1976)

În „tâlmăcirea” lirică nuanțată a sintagmei-titlu, de la volumul publicat de Adrian Păunescu în 1976, criticul Mircea Tomuș precizează: «Pământul deocamdată... înseamnă deci conștiința acut responsabilă că ne aflăm pe o anumită treaptă a devenirii noastre, că suntem datori cu cea mai realistă orientare, situare a noastră în spațiu, că, desigur, este bine să numărăm treptele de sub noi, dar să nu uităm niciodată de cele care ne așteaptă. […] Pământul deocamdată... păstrează încă, poate cu exagerată severitate, rosturile poeziei aici, jos, aproape de noi pe solul care este, uneori, și noroi. După cum, pământul deocamdată... înseamnă și prozaismul deocamdată, prelungirea și conștientizarea condiției originare a gestului poetic.» (TML, 141).

Petru Poantă

Scriind despre Rezervația de zimbri (1982), criticul literar Petru Poantă aruncă o privire și asupra „coordonatelor” poeziei sociale păunesciene: «Declamator și proclamator, desfigurază „sfinții” însă fără a caricaturiza, ci printr-o paradoxală solemnitate a rostirii. Căci Adrian Păunescu este în fond aproape un fanatic îndrăgostit de viață. Trăiește totul cu o frenezie uluitoare, cu un fel de disperare. Iubește sau urăște paroxistic, ingenuitatea de a spune adevărurile îi dă dreptul la revoltă, conștiința unor posibile dezastre cosmice îi dă prilejul jubilației eului. El intră în deceniul opt hotărât să schimbe lumea, de unde această cuprindere „enciclopedică” a tuturor problemelor și evenimentelor ei cotidiene. […] ...încă de la Manifest pentru sănătatea pământului începe să apară o anume „oboseală”, liric mai fertilă, venind dintr-o înțelepciune, dacă nu a resemnării definitive în orice caz a nevoii de simplitate. […] Autorul Rezervației de zimbri „trăncănește” formidabil, cuvintele se revarsă puhoaie din dicționare și se alătură extrem de capricios șocând mai mult prin asemenea „întâlniri” exterioare decât prin efectul liric, adeseori minim. […] Și totuși, această invazie, în aparență haotică, nu produce senzația de plenitudine, de corporalitate a lumii, așa cum se întâmplă bunăoară la Ioan Alexandru. De puține ori, în lirica sa mai nouă, Adrian Păunescu este un imaginativ. Și atunci „ticurile” poetului sunt mai greu de sesizat, precum în acest „peisaj” de măreție cosmică: În iarbă sunt furnici, gângănii, broaște. / Și ploaia le-a trezit și le-a stârnit. / Acum un călăreț neobosit / E soarele pe calul care paște / Stă soarele aprins în coama lui / Și razele cu milă îl țesală / Și nici un om până departe nu-i / Și-i bine-n liniștea universală. / Întregul cer e un consens ciudat / Cu cele ce abia se văd în iarbă, / Iar vânturile cosmice când bat / În mări la cal sudoarea stă să fiarbă. / Va fi apoi o liniște de prânz / Și câinii vor hăuli până departe, / În calul singur va urma un mânz / Și gărgărițe vor pleca pe Marte...(„Câmp în univers”)» (PRad, 7 sq.).

Eugen Negrici

Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: «Din marginea unei foarte vechi mentalități estetice, care nu e încă perimată […], i se reproșa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însușirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfățul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine și bineînțeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripțiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să șocheze ca un țipăt necontrolat, dar viu. Și A. Păunescu a reușit să convingă, a învins prin perseverență și prin înfricoșarea pe care o răspândește răsuflarea sa ciclopică. Și critica literară a acceptat, copleșită, această prezență bubuitoare, fără să-și modifice substanțial – pentru și din pricina aceasta – vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să prețuiască de la început, și fără condiții și amânări, grandilocvența, enormitățile de această speță, care sunt, prin tradiție, metafore ale sufletului clocotitor. […] Preferăm aceste enormități, aceste nebunii hohotitoare și excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepții tur¬mentate, proprie doar marilor posedați și prevestitorilor testamentari, inițiatori, fără voie, ca și ade¬sea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.» (NegEx, I, 209 sqq.).

Eugen Simion (1971)

Eugen Simion consideră că volumul Istoria unei secunde de Adrian Păunescu «are valoarea unui manifest liric; marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinții ei spirituali au ratat-o: poezia politică. […] În poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu folosește față de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În pri¬mul caz poemul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi șarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximației și a aluziei.» (SSra, I, 256 sq.).

Pentru primul aspect, Eugen Simion consideră a fi mai revelator, între multe altele, ciclul ce are ca protagonist personalitatea revoluționar-democratică a lui Nicolae Bălcescu, eroul român-pașoptist fiind imaginat ca profet-aburariu („suflet”, „spirit”, „duh blând”), parcă „teleghidat” de zeița Clio, de spiritul justițiar al istoriei românești, peste pământurile țării, peste apele țării, spre a nu se altera pe undeva puritatea și demnitatea națiunii noastre: Stafia lui Bălcescu colindă blând prin țară, / primarii de județe să știe că e ea. / Ne dă ocol de-atâta și de atâta vreme, / și parcă s-ar întoarce, și parcă ar pleca; ori se întreabă asupra celor ce sunt de făcut, bineînțeles, creștinește, ritualistic-autohton, pentru liniștirea sufletului / icoanei lui Nicolae Bălcescu, dacă nu i se știe încă unde se află cu exactitate mormântul marelui erou, de pe când era exilat la Palermo-Italia: Ce facem cu Bălcescu, noi, cei care-l cunoaștem ? / Ce-i de făcut cu gândul și cu stafia lui ? / Se-nvinețește-n hohot țărâna țării noastre, / un plâns și o ruină adie spre statui... («Stafia lui Bălcescu» – PIst, 32).

Alte opinii

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, așadar depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în fața unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”: Că omenirea-i un ciudat amestec / De violență și de duioșie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să știe / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale: Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o țeavă de tun pregătită-ntre două icoane. («Eu, cel care vă irită» –PTiub, 454). Mai nuanțat decât în alte texte pe aceeași temă, în lungul poem, Poetul ca totalitate, datând din 28 iulie 1989, Adrian Păunescu își exprimă crezul său literar, concepția despre misia / misiunea creatorului de artă a cuvântului. Mai întâi subliniază că Poetul este înzestrat cu un alt tip de privire, amendabilă dinspre ens-ul comun pentru estomparea granițelor, a spațiilor dintre obiecte, ceea ce s-ar tălmăci prin capacitatea de a observa „numitorul comun” al celor ce alcătuiesc universul nostru, conștientizând că respectiva „calitate” este semn al adevăratei poezii: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / și simte-n el vinovăția de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / și află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (PPcenz, 526); apoi, poetul este totalitate, structură-paradox, în care se îngemănează extremele până „la confuzie”, tot ceea ce ține de sfera binelui și de sfera răului, cum, de altfel, și în ceilalți indivizi umani, numai că îl deosebesc de aceștia mesianismul său, convingerea, credința că este un Iisus Hristos al unei noi Învieri; are înaltul spirit justițiar, fericindu-l «puterea de-a nu nedreptăți pe nimeni», poate, și din perspectiva științei sale de a se face nemuritor, pregătindu-se pentru o viață de dincolo de moarte, chiar dacă în această viață trăiește „strâmb”, cu bacoviene aripi de plumb:Poetul e totalitate cu fiecare gest al său, / e avocatul din oficiu, mereu al cauzelor toate. / Există binele și răul ? Poetul e și bun și rău ! / Poetul nu se cantonează, poetul e totalitate. // […] // Pentru poet nu prea există nici adunări și nici scăderi, / iar împărțirea și-nmulțirea degeaba trag în el cu tunul, / el creditează amănuntul, Hristos al altei învieri... Poetul trebuie înțeles ca totalitate, nu ca sinteză ori ca rest, fiind – la „stricarea” ordinii lumii – «o formă de protest», deoarece fiecare rost adevărat al lumii s-a conservat într-unul dintre versurile sale; este „mereu cinstit cu sine”, fiind de partea lumii în întregul ei; are luciditatea de a se oferi drept jertfă de sânge pentru menținerea părților în sacrul întreg cosmic, ceea ce îl determină să cânte jertfa întru înnobilarea lumii / universului […] Din perspectiva poetului trăind ca om liber, în «hemoragia libertăților inutile», înțelege absoluta necesitate a libertății sale în armonie cu celelalte libertăți, pledând pentru ordine, nu pentru haos, pentru legea ca formă a libertății, deoarece «bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument»; libertatea de creație înseamnă și destinație; poetul declină liric raportul libertate – necesitate cu deosebit patos: Nici o libertate / n-are nici un rost / singură, / fără setea de ea, / […] // Bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument, / libertatea fără necesitate / nu va fi niciodată creație... («Sunt un om liber» – PS, 5 sqq.). Poetul este „magazinul” lacrimilor / durerilor lumii, poezia fiind transcriere de „stări care dor”, versul – „plâns” al condiției umane: «transcriu doar niște stări care mă dor / și scriu un vers atunci când nu-l pot plânge» (Inevitabila poezie – PS, 311). Trupul poetului nu este barbiana «foșnire mătăsoasă a mărilor cu sare», ci «un port la stranii mări»; poetul nu are «vreo pretenție de a urca / pe scări ierarhice, în veacu-acesta», în vârful piramidei sociale, dar el este mai mare decât împăratul, regele, președintele, decât omenirea toată, pentru că oamenii, poporul sălășluiesc în spațiile poeziei / versurilor sale: Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi, / și ca poet, voi toți luați aminte, / oricum, eu sunt mai mare decât voi / că v-am închis la mine în cuvinte. // În viața tuturor la fel tresar, / de ieși în fața lumii cu trufie, / șef de birou, sau șef de aprozar, / de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Este conștient de adevărul că fără poeți omenirea „s-ar înanimaliza”, ar recădea în regnul necuvântătoarelor; poezia înseamnă ieșire din regn, calea spre Dumnezeire, spre mirabilele puteri ale Logosului creator de universuri: Fără poeți, pământul ar mugi, / și casele s-ar stinge fără teatre, / și noaptea nu s-ar mai sfârși în zi / și pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca și proiecția în ideal, / prin poezie se realizează ! / Și orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezmințit pariu / de din¬colo de legi și de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte... (PS, 312). Poezia înseamnă viață, triumf al omului în fața morții universale; și de aceea o dăruiește semenilor, o lasă testamentar poporului său, omenirii întregi, generațiilor prezente și vii¬toare, chiar sub blestem: Asupra voastră las acest blestem, / ca-n viața voastră, orice-ar fi să fie, / prin orice răni ar fi să-ntârziem, / să nu vă despărțiți de poezie(«27 august 1988, Năsăud-Bistrița» – PS, 313). Poetul Adrian Păunescu a reușit, în anii totalitarismului, „să mobilizeze masele”, îndeosebi noua generație, întru receptarea „poeziei și muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României, realitate fără asemănare la scară planetară; căci văzută ca „spital de urgență” al sinelui, poezia devine și „spital de urgență” al ens-ului ce se regăsește în ea, al omenirii întregi […].

«Puterea de a dăinui a unui popor prin istorii – după cum subliniază criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – nu o constituie „banii”, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale și ale tuturor artelor sale, în capodoperele / monumentele sale culturale, pe care le lasă moștenire urmașilor și, astfel, întregii umanități» (TGrp, 443):Și forța ni-i aici, nu nicăierea, / În artă și-n altare, nu-n monede. // Sunt niște maici în jurul turlei sfinte, / Și-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzește-le și ține-le, Părinte, / La câte văd și simt și știu și-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia ființă: / credința crește prin puterea artei, / iar Arta izvorăște din Credință. («Credință și artă» –PPcenz, 310).

Începând cu Istoria unei secunde (1972) și continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată(1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiți-vă pe tunuri (1981), Rezervația de zimbri (1982), Totuși, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaște cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga și până în prezent. Nu există problemă socială / politică importantă, din țară, ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinților din perioada socialismului, cărora fiii – cu câștigurile / salariile lor – nu le puteau asigura o bătrânețe liniștită (situația neschimbându-se nici dincoace de 1989), cum, de pildă, în memorabila, în sfâșietoarea elegie, ce poartă titlul „Repetabila povară” – Cine are părinți pe pământ nu în gând, / mai aude și-n somn ochii lumii plângând. // […] // Umiliți de nevoi și cu capul plecat, / Într-un biet orășel, într-o zare de sat, // […] // Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, / Te întreabă de știi pe vreun șef de spital... –, până la problema „vânătorii de Români” (...Mareșalii stelei sângerânde / Ies la vânătoare de români. // […] // Circ pe Prut și cimitir pe Nistru, / Sânge nou năzare în fântâni... – «Vânătoarea de români», 26 mai 1993, în vol. «Româniada» / PTC, I, 137 sq.), ori a îngrijirii cimitirelor de eroi-români din străinătate (din poemul «Cimitir de români la Haguenau»: Hei, soldați români fără de rude / Nimeni nu-i așa sărman ca voi, / Dumnezeu din ceruri nu aude / Dorul vostru de-a pleca 'napoi. // Nimeni nu vă face parastasul, / Mulți rămân soldați necunoscuți, / Moartea nu vă-ntreabă cât e ceasul / Nici de rangul marilor virtuți. // Pentru voi istoria e oarbă... // ... Cu pământ străin sucit pe oase / Voi de-abia înaintați prin cer / Tragice morminte glorioase / Vameșii nici acte nu vă cer. // […] // Peste neștiuta noastră moarte, / Viața e un cinic paradox, / Auziți și voi cum, de departe, / Bate-același clopot ortodox. – PTC, II, 190 sq.). Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democrației pe stomacul gol”:Cu noi biografii și alte nume, / Ne-mpleticim grețos în temenea, / Nu-i libertate în această lume, / […] / Nu mai avem nici apă și nici pâine, / Democrație pe stomacul gol. // Se-aude, de aproape, de departe, / Un ordin fără drept la alt apel, / Acest popor e condamnat la moarte, / L-au anesteziat în chip și fel. // Teroare, prostituție și ură, / Corupție, trădare și incest / Și toți se umilesc și se înjură. / Suntem, probabil, cei mai triști din Est. // Partidele se bat în târg cu pietre. / […] // Ne însoțesc tentațiile toate, / Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi, / Acest import-export de libertate, / În schimbul ieftinitei Românii.(«Democrație pe stomacul gol», în volumul «Bieți lampagii» / PTC, III, 109 – 113) etc. Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conștiință de neam, de etică națională, se relevă într-un veritabil și incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea. (TGrp, 440 – 449).

Distincții și omagii

În iulie 2003, Adrian Păunescu a fost decorat de președintele Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, cu Ordinul național Steaua României, în grad de Cavaler.

La împlinirea vârstei de 67 de ani i s-a acordat „Meritul academic” pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române.

Sunt cunoscute mai multe statui (busturi) ale poetului:

• 1986 - bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreție în casa poetului).
• 1999 - Bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiță este asezat în centrul localitatii Slătioara (Vâlcea), în același complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și prozatorul Dinu Săraru.
• 2003 - Școala din comuna Bârca (jud. Dolj) poartă din 19 iunie 2003 numele Liceul Teoretic "Adrian Păunescu". Un bust din bronz al poetului este expus în hol.
• 2010 - Bustul din bronz executat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în 30 noiembrie 2010.
• 2010 - Bustul lui Adrian Păunescu executat de sculptorul Marcel Mănăstireanu a fost dezvelit pe 18 decembrie 2010 în centrul comunei Dumbrăveni (județul Suceava).
• 2011 - Bustul poetului realizat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Clasicilor din Chișinau, în 31 august 2011 de Ziua Limbii Române.
• 2012 - Bustul lui Adrian Păunescu, executat de Ioan Deac Bistrița și Dragoș Neagoe, a fost dezvelit în Grădina Icoanei.

Bibliografie

• Caraman Fotea, Daniela și Nicolau, Cristian (1999). Dicționar rock, pop, folk (ediția I), Editura Humanitas, București. ISBN 973-28-0910-8

Sigle

• MarP = Aurel Martin, Poeți contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967.
• NegEx = Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, I, București, Editura Cartea Românească, 1977.
• PIst = Adrian Păunescu, Istoria unei secunde, București, Editura Cartea Românească, 1972.
• PPcenz = Adrian Păunescu, Poezii cenzurate (22 august 1968 – 22 decembrie 1989), București, Editura Păunescu, 1990, 784 pagini.
• PPg = Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.
• PRad = Petru Poantă, Radiografii, II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.
• PS = Adrian Păunescu, Sânt un om liber, București, Editura Cartea Românească, 1989, 584 pagini.
• PTC, I, II, III = Adrian Păunescu, Trilogia căruntă – volumul I (272 pagini): Româniada; volumul al II-lea (208 pagini): Noaptea marii beții; volumul al III-lea (208 pagini): Bieți lampagii, București, Editura Păunescu, 1994.
• PTiub = Adrian Păunescu, Totuși, iubirea, București, Editura Albatros, 1983.
• SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1974; ediția a doua, «revăzută și completată»: 1978 (cifrele de după siglă trimit la această ediție).
• SUș = Marin Sorescu, Ușor cu pianul pe scări (cronici literare), București, Editura Cartea Românească, 1985.
• TCar = Mircea Tomuș, Carnet critic, București, Editura pentru Literatură, 1969.
• TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005.
• TML = Mircea Tomuș, Mișcarea literară, București, Editura Eminescu, 1981.

Legături externe

• Articole semnate de Adrian Păunescu, în Jurnalul Național

Surse primare

• adrianpaunescu.ro Arhivat în 2 noiembrie 2010, la Wayback Machine., site-ul oficial al lui Adrian Păunescu
• paunescuadrian.blogspot.com, blogul poetului

Articole biografice

• VIDEO „Trup drăcesc și suflet îngeresc“, 6 noiembrie 2010, Doinel Tronaru, Dan Boicea, Adevărul
• Profilul lui Adrian Păunescu pe site-ul Discogs.com
• Traseul talentatului domn Adrian Păunescu: poet de curte, părinte de cenaclu, dizident contestat, senator, 5 noiembrie 2010, Andreea Dogar, Vlad Odobescu, Evenimentul zilei
• SENATUL EVZ: Păunescu, România kitsch și triumful ceaușismului, 9 noiembrie 2010, Sorin Ioniță, Evenimentul zilei
• Cultul personalității în secolul XXI, 14 martie 2007, Evenimentul zilei
• Bardul analfabeților Arhivat în 9 mai 2007, la Wayback Machine., 12 septembrie 2005, Adrian Cris, Bihoreanul
• Lumini și umbre. La Cenaclul Flacăra, Păunescu era zeul care putea aduce apa caldă mulțimii. Plus: scrisoare către Ceaușescu: „Să trăiți, Măria Voastră!” - SPECIAL, 5 noiembrie 2010, Raluca ION, Gândul
• Cum a ajuns Adrian Păunescu erou Arhivat în 27 octombrie 2011, la Wayback Machine., 8 noiembrie 2010, Adrian Schiop, Gabriela Lupu, România liberă
• Și dacă Adrian Păunescu "nu ni s-ar fi întâmplat"?^{[nefuncțională]}, 9 noiembrie 2010, Jurnalul Național
• Adrian Paunescu: In Memoriam - omul dinaintea poetului de curte, 6 noiembrie 2010, Julian Chitta, Ziare.com
• Cum a făcut carieră poetul unei generații, 20 iulie 2013, Laurențiu Ungureanu, Adevărul

Interviuri

• Evadarea din zona cu ger, salvarea de îngheț^{[nefuncțională]}, 25 februarie 2011, Carmen Dragomir, Jurnalul Național
• Adrian Paunescu: Nu stiu nici azi ce este poezia Arhivat în 1 februarie 2014, la Wayback Machine., 4 noiembrie 2010, Alice Nastase Buciuta, Revista Tango
• Scrisoare către Nicolae Ceaușescu Arhivat în 30 decembrie 2011, la Wayback Machine. și interviu pe tema acesteia, articol publicat în ziarul Cotidianul (15 mai 2007); extra: [1] Arhivat în 27 decembrie 2011, la Wayback Machine. [2] Arhivat în 3 iunie 2012, la Wayback Machine. [3] Arhivat în 3 iunie 2012, la Wayback Machine.
• Păunescu - candidat la președinție (Septembrie 1996), 6 noiembrie 2010, Amos News

Din presă

• Ultimele știri din presa românească despre „Adrian Păunescu” la Newskeeper
• Mircea Dinescu: "Destinul lui Adrian Păunescu e absolut dramatic"^{[nefuncțională]}, 5 noiembrie 2010, Jurnalul Național
• Adrian Păunescu, grav bolnav: „Este un diagnostic sumbru“, 23 iunie 2010, Alina Gavrilă, Adevărul
• Cum se va vorbi despre Adrian Păunescu peste 20 de ani, 8 noiembrie 2010, Evenimentul zilei