Sari la conținut

Condiție la limită Neumann

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În matematică, o condiție la limită de tip Neumann[1][2] este impusă unei ecuații diferențiale ordinare sau unei ecuații cu derivate parțiale, astfel încât derivatele parțiale în direcție normală pe care soluția le ia de-a lungul limitei domeniului sunt fixe. Problema găsirii de soluții la astfel de ecuații este cunoscută sub numele de problema Neumann. În științe și inginerie, o condiție de limită Neumann poate fi denumită și condiție la limită naturală[2] sau condiție la limită de tipul al doilea. Este numită astfel după Carl Neumann.[3]

Ecuații diferențiale ordinare

[modificare | modificare sursă]

Pentru o ecuație diferențială ordinară, de exemplu

condițiile la limită Neumann pe intervalul [a,b] au forma

unde α și β sunt numere date.

Ecuații cu derivate parțiale

[modificare | modificare sursă]

Pentru o ecuație cu derivate parțiale, de exemplu

unde este laplacianul, condițiile la limită Neumann pe domeniul Ω ⊂ Rn au forma

unde n este vectorul normal (de obicei exterior) pe limita domeniului ∂Ω, iar f este o funcție scalară.

Derivata normală, care apare în membrul stâng, este definită ca

unde y(x) este gradientul lui y(x), este versorul normal, iar este operatorul produs scalar.

Devine clar că limita (frontiera) trebuie să fie suficient de netedă, astfel încât derivata normală să poată exista, deoarece în punctele singulare de pe frontieră vectorul normal nu este bine definit.

Următoarele sunt exemple de condiții la limită Neumann.

Alte condiții la limită

[modificare | modificare sursă]

Sunt posibile multe alte condiții la limită, inclusiv condiții la limită de tip Cauchy și condiții la limită mixte. Acestea din urmă sunt o combinație a condițiilor Dirichlet și Neumann.

  1. ^ Ștefan I. Maksay, Diana Alina Bistrian, Introducere în metoda elementelor finite, Iași: Editura Cermi, 2008, ISBN: 978-973-667-324-5, p. 90
  2. ^ a b Romeo Resiga, Complemente de Mecanica Fluidelor și Tehnici de Soluționare Numerică, Timișoara: Ed. Orizonturi Universitare, 1999, ISBN: 973-9400-60-4, p. 144
  3. ^ en Cheng, A. H.-D.; Cheng, D. T. (). „Heritage and early history of the boundary element method”. Engineering Analysis with Boundary Elements. 29 (3): 268. doi:10.1016/j.enganabound.2004.12.001. 
  4. ^ en Cantrell, Robert Stephen; Cosner, Chris (). Spatial Ecology via Reaction–Diffusion Equations. Wiley. pp. 30–31. ISBN 0-471-49301-5.