Societatea de Cultură Macedo-Română
| Societatea de Cultură Macedo-Română | |
 | |
 | |
| Abreviere | SCMR |
|---|---|
| Înființare | septembrie 23, 1879 |
| Sediu | București |
| Locație |  România |
| Site web oficial | |
Modifică date / text  | |
Societatea de Cultură Macedo-Română (acronim SCMR) este o organizație culturală aromână din România. A fost fondată la 23 septembrie 1879 ca succesoare a Comitetului Macedo-Român înființat în 1860. SCMR are ca scop conservarea și dezvoltarea limbii și culturii aromâne și a avut un impact semnificativ asupra istoriei aromânilor. Societatea primește sprijin din partea statului român și îi consideră pe aromâni ca etnici români cu caracteristici culturale specifice care trebuie păstrate.
Istoric și activități
[modificare | modificare sursă]Societatea Culturală Macedo-Română a fost înființată la 23 septembrie 1879,[1] fiind cea mai veche organizație culturală aromână.[2] Ea a fost recunoscută ca persoană juridică prin Decretul domnesc nr. 1289 emis la 15 aprilie 1880 de domnitorul României Carol I.[3] SCMR a succedat Comitetului Macedo-Român, care fusese înființat în 1860 la București în Principatele Unite la inițiativa istoricului aromân imigrant Dimitrie Cozacovici (1790–1868)[4] și sub patronajul domnitorului Moldovei și Țării Românești Alexandru Ioan Cuza.[5]
Principalul obiectiv al SCMR este păstrarea și cultivarea limbii, culturii, tradițiilor și identității aromâne, inclusiv în rândul tinerei generații. Ea promovează contactele și legăturile culturale cu comunitățile aromâne de pretutindeni și cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc aromâni.[1] Constituită ca o organizație non-profit, Societatea primește sprijin material și moral din partea statului român,[5] fiind recunoscută legal în România ca asociație de utilitate publică(d) la 7 mai 2008 (prin HG nr. 473).[6] SCMR susține opinia tradițională din România conform căreia aromânii sunt etnici români cu anumite particularități distincte care ar trebui păstrate.[7] Ea are autoritatea de a emite documente care atestă starea civilă, inclusiv certificate de naționalitate pentru a-i ajuta pe aromâni să obțină cetățenia română cu un efort birocratic considerabil mai mic.[8]
SCMR, împreună cu însuși statul român, a finanțat și susținut moral școlile și publicațiile pentru aromâni din care au provenit mulți scriitori renumiți, ce au devenit creatori ai literaturii aromâne(d).[9] Ea a sprijinit, de asemenea, bisericile pentru aromâni și a tipărit și distribuit în mod gratuit manuale și cărți de cult scrise atât în limba aromână, cât și în limba română.[1] Societatea a publicat Albumul macedo-român, fondat în 1880 de istoricul, academicianul și omul politic român V.A. Urechia.[10] A publicat, de asemenea, săptămânalul Revista Macedoniei(d), care a fuzionat ulterior cu ziarul Românul de la Pind.[11]
Societatea a avut o contribuție esențială la emiterea de către sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea a iradelei (irâde-i seniyye, în traducere „voința rostită”) din 9/22 mai 1905, prin care a recunoscut millet-ul vlah și le-a acordat astfel aromânilor statutul de grup etnolingvistic separat în cadrul Imperiul Otoman cu drepturi civile, administrative, școlare și bisericești specifice.[1] Ea a inițiat, de asemenea, Societatea de cultură Meglenia pentru meglenoromâni, care avea obiective similare cu SCMR.[12] Ca urmare a instaurării în România a unui regim comunist, SCMR și-a încetat activitatea în anul 1948, fără a fi desființată oficial.[6] Ea a fost reactivată în urma Revoluției Române din decembrie 1989, iar în anii următori au fost înființate și alte organizații culturale ale aromânilor din România.[13] În 2019, Banca Națională a României a emis o monedă jubiliară(d) cu ocazia aniversării a 140 de ani de la înființarea SCMR.[1]
Comitetul de conducere al SCMR a fost alcătuit din personalități prestigioase ca Vasile Alecsandri, Dimitrie Brătianu, Ioan D. Caragiani, Ion I. Câmpineanu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, C.A. Rosetti, Christian Tell și V.A. Urechia.[9] Un rol important în înființarea societății l-au avut, de asemenea, Mihail Kogălniceanu și mitropolitul primat Calinic Miclescu.[1] În anul 2020 președintele societății era actorul, regizorul și politicianul român de origine aromână Ion Caramitru.[6]
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b c d e f Băiaș, Ionuț (). „Moment aniversar de referință: Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare. S-bâneadzâ Armânamea!”. HotNews.
- ^ Gica 2009, p. 177.
- ^ Băiaș, Ionuț (). „Moment aniversar de referință: Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare. S-bâneadzâ Armânamea!”. HotNews.
- ^ Ilisei et al. 2010, pp. 70–71.
- ^ a b Ionescu 2012, p. 127.
- ^ a b c Simion, George (). „Românii, Europa și frații sud-dunăreni. Apel public: «Lăsați aromânii să-și aleagă singuri calea – nu le impuneți să fie minoritari!»”. Adevărul.
- ^ Gica 2009, pp. 193–194.
- ^ Ilisei et al. 2010, p. 71.
- ^ a b Cândroveanu 1985, p. 12.
- ^ Gică 2006, pp. 4–5.
- ^ Gică 2006, p. 7.
- ^ Kahl 2002, p. 162.
- ^ Ilisei et al. 2010, p. 72.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Cândroveanu, Hristu (). Iorgoveanu, Kira, ed. Un veac de poezie aromână (PDF). București: Editura Cartea Românească.
- Gica, Alexandru (). „The recent history of the Aromanians from Romania”. New Europe College Yearbook (9): 173–200.
- Gică, Gică (). „Ziare și reviste aromâne la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX” (PDF). Doina. 2 (4–5): 4–8.
- Ilisei, Irina; Mezincescu, Carmen; Panait, Delia; Vrăbiescu, Ioana (). „Situația femeilor în comunitatea aromână din România”. Noua Revistă de Drepturile Omului. 6 (2): 67–90.
- Ionescu, Silviu (). Socio-cultural identity of the Vlachos of northern Greece in the context of globalization (PDF). Conferința Internațională Educație și Creativitate pentru o Societate Bazată pe Cunoaștere – Științe Sociale și Politice, Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice (ed. 6). București: Universitatea Titu Maiorescu. pp. 126–129. ISBN 978-3-9503145-8-8. ISSN 2248-0080.
- Kahl, Thede (). „The ethnicity of Aromanians after 1990: the identity of a minority that behaves like a majority”. Ethnologia Balkanica. 6: 145–169.