Wikipedia:Pagini de șters/Wikipedia:WikiProiect Articole de creat/Gheorghe M. Grigoriu

Wikipedia:WikiProiect Articole de creat/Gheorghe M. Grigoriu[modificare sursă]

Pagină • Modifică • Discuție • Istoric • Trimiteri • Urmărește • Jurnale

Ștergerea a fost propusă la 28 iunie 2016. Discuția s-a încheiat la 5 iulie 2016 și rezultatul a fost: Păstrare. Aceasta este o arhivă; vă rugăm să nu mai adăugați mesaje în ea.

Justificare: Posibilă lipsă de notabilitate Strainu (دسستي‎) 28 iunie 2016 14:16 (EEST)[răspunde]

Intervenție mutată de la Discuție Utilizator:Strainu--Strainu (دسستي‎) 1 iulie 2016 11:50 (EEST)[răspunde]

Stimate Domn,

Întâi, vă mulțumesc pentru parcurgerea articolului despre medicul și cercetătorul G. M. Grigoriu; cu atât mai mult cu cât am înțeles că nu prea dispuneți de timp. Din același motiv, voi trece direct la nota dvs. referitoare la ștergerea textului (eventual), cu următoarea justificare: „Posibilă lipsă de notabilitate”.

Wikipedia arată – atunci când îi cere autorului să aprecieze însemnătatea textului propus, în speță articol biografic – deci arată că, evident, contează mult notorietatea persoanei/personalității în discuție, dacă este membru al Academiei Române, A.St.Med., ori senator/deputat, ori înalt funcționar etc.

Când am luat hotărârea să scriu despre domnul doctor și cercetător G. M. Grigoriu, am căutat pe Wikipedia, pentru model în redactare, câteva nume (re)cunoscute; bineînțeles, m-am orientat spre zona medicală. În continuare, mă voi referi la două dintre ele.

Chirurgul Constantin Andreoiu (1903 – 1982), din Mții Apuseni, despre care dr. Grigoriu își amintea și ne povestea câteodată, a condus un număr de ani spitalul din Abrud și până în zilele noastre a rămas, pentru acele locuri, un reper al valorii. Mai mult ca sigur, însă, n-a avut cum să mai vadă și această supremă declarație de prețuire (de obicei, acestea apar post-mortem): <„La el în sală puteau fi văzuți chirurgi bucureșteni ca T.Burghele, I. Juvara, D. Gerota, D. Gavriliu și D. Setlacec. A făcut o chirurgie de curaj și avangardă. ” – Prof. dr. docent Ion Chiricuță>. Al doilea text/reper ales pentru redactare a fost despre chirurgul și prof. dr. Dan Setlacec (1921-2009). Spre deosebire de dr. Andreoiu, la fel impecabil profesional și uman, dar mai puțin știut chiar de lumea medicală în general, pe prof. dr. Setlacec îl știa o lume întreagă, nu numai pentru că era desăvârșit în breasla domniei sale, dar avea și charismă, cum încă ne mai putem aminti cei care i-am fost contemporani, în binecunoscutul Fundeni. Nu știu dacă prof. dr. Setlacec a fost membru ASM (nu l-am găsit pe listele instituției) și, după cum îl cunoșteam toți, nici nu s-a străduit vreodată să primească onoruri; era mult deasupra prețuirilor formale (și dr. Andreoiu, de altfel).

Revenind la notorietate…

În domeniul medical, în legătură cu efortul profesional și prețuirea valorii lui, există asemănări și deosebiri între chirurgi și grupul cercetătorilor (evident, în ambele categorii considerându-i doar pe cei f. buni). Ceea ce îi apropie, de pildă, ar fi că se mai întâmplă ca întreaga lor activitate să fie recunoscută și, eventual, mult elogiată, odată cu… onorul suprem. Privitor la deosebiri, aprecierea este mai nuanțată. Întreaga activitate a unui cercetător (medic, biochimist, biolog etc.), de cele mai multe ori nu are ceva spectaculos pentru “opinia publică”. Dacă nu i se conferă un Premiu Nobel ori, cel puțin, <să lase posterității> un institut, de pildă, este posibil ca strădaniile să-i rămână între pereții unui laborator și între coperțile câtorva publicații de specialitate (pot fi date exemple, dacă trebuie, unele fiind chiar bine cunoscute). În privința chirurgilor, în schimb, este de neevitat răspândirea promptă, “în mase”, a primelor criterii de apreciere (operații reușite vs nereușite; intervenții <de excepție> și <de rutină>…), iar notorietatea poate căpăta contur înaintea normelor de certificare (aici, la chirurgi, nu Premiul Nobel aduce marea confirmare - în breaslă, dacă sunt doi-trei-cinci pe toată lista laureaților Nobel în medicină, dar, cine știe?, poate mă înșel...).

…și la domnul dr. G. M. Grigoriu, ca lectură suplimentară (pentru completarea portretului)

Înainte de a concepe articolul, nu întâmplător am ales acele câteva exemple de medici (pentru redactare, am mai parcurs și materialul despre prof. dr. Eugen Proca, mare chirurg și urolog, de asemenea plecat dintre noi). Între domnul dr. Grigoriu și medicii amintiți (din Fundeni, mă refer, deci sunt constatări nemijlocite) au existat, reciproc, simpatie colegială, prețuire și stimă deoarece, pe lângă pregătirea profesională recunoscută, aveau caracter. Din păcate, titlurile și onorurile, când există, nu prea au cum să dezvăluie și astfel de detalii… Poate că, la un moment dat, cineva dintre discipolii celor dispăruți va confirma cele ce arăt. Așadar, domnul dr. Grigoriu are (încă e viu) multe în comun cu exemplele date și anume: - pregătirea profesională de excepție, despre care am mai spus; - grija și apropierea de oameni și nevoile lor (fie că erau bolnavi, colegi, colaboratori, cursanți…); - informare la zi în specialitate – în cabinetul domniei sale, din Laboratorul de Hemato-poieză, pe care l-a creat, cine era interesat găsea literatură de specialitate de ultima oră, care-i sosea pe cheltuială proprie; - conjuncturile favorabile le-a folosit pentru a îmbunătăți câte ceva, de pildă, să mai introducă o metodă de investigare pentru necesitățile clinicii; a lucrat mult și eficient (cunoscând bine morfologie celulară, tehnicile aferente de colorații, nu de puține ori, în gărzi mai ales, rezolva singur prima etapă a diagnosticului și intervenea urgent și benefic, în cunoștință de cauză); - nu a căutat onoruri și, mai mult, a refuzat ori de câte ori era solicitat în funcții ce l-ar fi îndepărtat de clinică și de laboratorul de cercetare (i s-a propus să fie directorul spita-lului, la un moment dat, apoi conducătorul BOB (“ghinion, am dosar curat!”, mai glumea cu noi) – n-a acceptat decât funcția de director științific, iar în acel interval de timp (dinainte de 1989) spitalul a înregistrat un număr sporit de contracte și o activitate de cercetare cu aplicații clinice mai organizată. Apoi, bolnavii necăjiți, îndeosebi cațiva hemofilici și talasemici, mai veneau și-l rugau pentru “un mic ajutor, de bilet de tren…”. La începutul anilor 1980, Ministerul Sănătății, excedat de cererile de transplant în centre dinafară (deoarece nu se practica metoda în țară), a cerut să se înființeze, la Fundeni, o secție de transplant de celule stem din măduva hematogenă. Doctorul Grigoriu a fost trimis în America (Seattle și alte câteva centre de referință) pentru informare up to date în transplantul medular - în anii 1970, când a mai fost acolo, i-au fost apreciate rezultatele unor cercetări, efectuate la Centrul de Hematologie din București (pe atunci, se putea lucra în condiții destul de bune, directorul Centrului fiind profesorul Nicolau, medicul lui Gheorghiu Dej). Am indicat, în text, filmulețul de pe Youtube cu o parte din experimentele pe care le-a făcut împreună cu colectivul de cercetători de la Centrul de Hematologie, înainte de a se angaja la Fundeni, în Clinica de Hematologie. În fine, revenind în țară, a coordonat nucleul de transplant (pregătirea spațiului, a personalului, utilare, aprovizionare etc.). Pentru laboratorul nostru, au fost de mare folos materialele aduse (o geantă de voiaj cu materiale de laborator, caiete de tehnici, medii liofilizate în plicuri…). În condițiile modes-te de atunci (1984), am reușit, totuși, să punem la punct o tehnică laborioasă (și “în afară”, erau doar câteva laboratoare care o aplicau) de obținere a unor colonii (clone) de celule hematopoietice - pentru anumite substanțe, au contat și colaborările cu Inst. Cantacuzino, Inst. V. Babeș etc.); metoda s-a dovedit necesară atât în transplantul medular (pentru verificarea calității celulelor grefonului), cât și pentru diagnosticarea și prognosticul unor afecțiuni hematologice. Cât privea transplantul propriu-zis, acesta s-a limitat la câteva cazuri, deoarece ministerul a făcut, cum era de așteptat, investiții minime (considerând, poate, că un proiect de asemenea anvergură, f. costisitor, ar funcționa “și de la sine”).

Despre lumea cercetării și dinainte, și după 1989 - de la noi, dar și de pe la alții -, sunt atâtea neștiute de <marele public>. În condiții aproape imposibile pentru colegii din laboratoarele echivalente din afară, noi reușeam să obținem, de exemplu, colonii splendide de celule stem hematopoietice și să ajutăm la diagnosticare în cazurile critice, cu simptome de graniță. Pot afirma, din experiență îndelungată că, într-un CV, nu au cum să fie și lucrări multe, și f. valoroase, totodată. O lucrare serioasă, care să aducă într-adevăr ceva nou, rezultă din mulți ani de căutări, de experimente; un cercetător are mai multe sau mai puține lucrări și în funcție de colaborări la lucrările altora… Apoi, nu știu cât se cunoaște că, de pildă în ultimii ani, pe plan global, în cercetare rata de publicare a fost cam de 12%, iar a retragerii lucrărilor (și e vorba și de reviste de referință!) a fost de aprox 48%, dacă nu mă înșel. Aici se ajunge, dacă f. multe lucrări sunt încropite din literatură, nu lucrate cu adevărat, experimental.

Cer iertare pentru lungimea acestei… pledoarii; inițial, am gândit să prezint într-o formă cât mai restrânsă ce aveam de spus dar, pe parcurs, am socotit că în judecarea valorii unor oameni, în lumea medicală cel puțin, interpretările pot “suferi” de multe: necunoaștere, pur și simplu, a domeniului; uniformizare; subiectivitate șamd.

Vă mulțumesc din nou și numai bine, Tatiana Pușcariu --TatianaPuscariu (discuție) 1 iulie 2016 11:47 (EEST)[răspunde]

Comentariu:

Cele două referințe din articol nu au legătură directă cu Gheorghe M. Grigoriu. Ca atare, ele nu susțin notabilitatea acestuia.
Am reușit să verific o parte din publicațiile înșiruite în articol (pag.7, pct.14). Numele lui mai apare și aici.
Cele două articole folosite ca „reper” sunt notabile din motive diferite. Constantin Andreoiu a fost membru al Academiei de Științe din România. A fost scrisă și o carte despre el. Notabilitate cumva „la limită”. Referințele lipsesc aproape cu desăvârșire. Celălalt, prof. dr. Eugeniu Gh. Proca, a fost o somitate în domeniul medicinei, fiind cel care a efectuat primul transplant renal din România (printre altele). Păcat de articol (necitat), pentru că altfel pe Google sunt multe surse despre el. S-ar putea face un articol foarte frumos.
Intervenția d-nei Tatiana Puscariu este foarte frumoasă și ar merita să fie înrămată, fie și pentru sinceritatea și emoția cu care au fost scrise acele rânduri.
Din păcate, subiectul nu îndeplinește criteriile de notabilitate ale Wikipedia, iar sursele de pe internet sunt aproape inexistente. Articolul în sine a fost redactat prin prisma unei persoane care îl cunoaște personal pe dr. Grigoriu (vezi și tonul folosit), având astfel acces la informațiile relevate. --Winter^eu 1 iulie 2016 18:44 (EEST)[răspunde]

Discuție încheiată.Păstrat condiționat, în speranța găsirii unor surse. Persoana pare notabilă, fiind un nume cunoscut, în epocă, numai este improbabil ca sursele să fie accsibile online, deocamdată.Accipiter _Q. Gentilis^(D) 5 iulie 2016 16:22 (EEST)[răspunde]